BEHĂIT - Definiția din dicționar

Vezi și forma bază: BEHĂI

Vezi și:BEHĂITOR, BEHĂITURĂ, MEHĂI, MEHĂIT ... Mai multe din DEX...

BEHĂIT - Definiția din dicționar

Traducere: engleză

Deschide în DEX Vizual

Notă: Puteţi căuta fiecare cuvânt din cadrul definiţiei printr-un simplu click pe cuvântul dorit.

BEHĂÍT s.n. Faptul de a behăi; sunete caracteristice scoase de oi, miei, capre; behăitură. - V. behăi.

Sursa : DEX '98

BEHĂÍT s. behăitură. (\~ul oii.)

Sursa : sinonime

behăít s. n., pl. behăíturi

Sursa : ortografic

Copierea definițiilor este permisă sublicență GPL , cu condiția păstrării acestei note.

Rezultate suplimentare

Rezultate din Literatură pentru BEHĂIT

Rezultatele 1 - 4 din aproximativ 4 pentru BEHĂIT.

Ștefan Octavian Iosif - La cules

Ştefan Octavian Iosif - La cules La cules de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție E ziua crucii azi â€” zi sfîntă ! E chef și chiot prin podgorii, Ici mustu-n cadă se frămîntă, Ici trec glumind culegătorii : Românii toți cu voie bună Cinstesc o datină străbună... Sub nucul secular e hora, Bătrîni, flăcăi, neveste, fete. Străluce-n ochii tuturora Văpaia veseliei bete â€” Și rîd și se-nvîrtesc și saltă Învălmășiți toți laolaltă ! Dar ce-i acolo ? Ce minune ? Ce fug femeile și țipă ? â€” Începe lumea să s-adune Din toate părțile-ntr-o clipă, Aleargă ca la urs, grămadă, Se-ndeasă, se-mbrîncesc să vadă... Un satir mic, încins cu viță, S-a prins în horă fără veste, Și, behăind ca o căpriță, Dă spaima-n fete și-n neveste, Dar, pîn' să-l ia de scurt poporul, A șters-o grabnic drăcușorul... Aive-a fost ori numai șagă ? Întreabă toți și-ntreabă zarea. Bătrînii doar își rîd în barbă : Nu-i prinde-așa ușor mirarea ! Ci mai vîrtos la chef se-ndeamnă : â€žCopii ! belșug și spor înseamnă !

Emil Gârleanu - Căprioara

Emil Gârleanu - Căprioara Căprioara de Emil Gârleanu Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri ...

Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Sultănica

Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Sultănica Sultănica de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Publicată în martie 1883 în suplimentul literar al gazetei România liberă , sub pseudonimul Argus. Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX 10 X 11 XI 12 XII 13 XIII 14 XIV I D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei - curate ca un pahar; prispa din față - lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase. Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare. Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge. De câte ori n- ...

Panait Istrati - Chira Chiralina

Panait Istrati - Chira Chiralina Chira Chiralina de Panait Istrati I - STAVRU Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu același nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat și necăjit. â€” Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Și cred că am tot dreptul să înțeleg viața cum o simt. Erau orele șase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porți principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii. Liliecii zburau de colo-colo, zăpăciți. Băncile pe alee erau aproape toate libere, afară de cele din colțurile ascunse ale grădinii, unde perechi de tineri se îmbrățișau amoros și deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenție nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curând udat â€” amestec îmbălsămat de miros de flori â€” și se gândea la ceea ce nu putea înțelege. El nu înțelegea mai ales împotrivirea mamei sale la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naștere la o ceartă violentă între mamă și fiul ei ...