Căutare text în DEX - Dicționarul explicativ al limbii române
Rezultate din Dicționarul explicativ al limbii române pentru COMUN
Rezultatele 171 - 180 din aproximativ 267 pentru COMUN.
... un necaz , o nenorocire ; ( la pl . ) greutăți , încercări , vicisitudini pe care le are de suportat cineva . 4. ( Înv . ) Constrângere . 5. ( Pop . ) Lucru , fapt ieșit din comun
NOTÁR , notari , s . m . 1. Funcționar public învestit cu atribuția de a autentifica acte juridice , de a legaliza semnături , de a elibera copii legalizate , certificate etc . 2. ( În vechea organizare administrativă a României ) Reprezentant al puterii centrale în comune , exercitând de obicei atribuții de șef al poliției și de secretar
... 1. Care nu a fost identificat sau precizat mai îndeaproape ; oareșicare . 2. Indiferent care ; careva . 3. Fără importanță , neînsemnat ; care nu iese din comun
... adunare , consiliu . 4. Formă de organizare socială specifică orânduirii feudale , care face legătura între aceasta și orânduirile anterioare și care se caracterizează prin munca în comun
... OBȘTÉȘTE adv . ( Înv . ) Din punct de vedere obștesc ; având în vedere interesul comun
... OBȘTÉSC , - EÁSCĂ , obștești , adj . Care privește poporul , care aparține poporului ; p . ext . comun
... ÓBCINĂ , obcini , s . f . Culme , coamă prelungită de deal sau de munte care unește două piscuri , versant comun
... se face , se întâmplă , sau se întâlnește în mod regulat ; care se folosește adesea ; curent . 3. Care nu se distinge prin nimic în mod deosebit ; comun
OBICÉI , obiceiuri , s . n . 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni ; fel particular de a se purta sau de a face ceva ; obișnuință , învăț . 2. Deprindere consacrată ; mod de a se purta , de a se îmbrăca , rânduială , uz etc . comune unui popor sau unei comunități omenești ; datină , tradiție , uzanță , uz , rânduială . 3. ( Înv . ) Lege nescrisă , drept sau obligație statornicite prin tradiție ;
OMOLÓG , - OÁGĂ , omologi , - oage , adj . , s . m . 1. Adj . ( Despre două elemente aparținând unor figuri geometrice între care există o corespondență determinată ) Care corespunde , care se află în corespondență . Laturi omoloage . 2. Adj . ( Despre o substanță organică ) Care are o structură chimică diferită de structura altei substanțe prin prezența unei grupe în care carbonul se află în combinație cu doi atomi de hidrogen . Hidrocarburi omoloage . 3. Adj . ( Biol . ; despre unele organe ) Care are structură asemănătoare și origine comună , dar formă externă și funcțiuni diferite . 4. S . m . Persoană care deține o funcție oficială într - o organizație sau într - un stat , privită în raport cu o altă persoană care deține aceeași funcție oficială într - o altă organizație sau într - un alt
OMOLOGÍE , omologii , s . f . ( Biol . ) Corespondență de structură a unuia sau a unor organe la două specii diferite , datorită originii lor