Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru (SE) COBORÎ
Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 511 pentru (SE) COBORÎ.
... o trăsură. Erau 7 ceasuri. Își îmbrăcă redingota, își îmbucă tabachera cu tutun, iar coana Tica Filoreanu îi puse în portofel vreo două scobitori, căci se putea, după întrunire, soțul dumneaei să guste câte ceva, cu prietenii. Peste câteva clipe trăsura luneca, sprintenă, spre sala Jupiter, unde se ținea întrunirea despărțirii a III-a. La intrarea oratorului, sala se cutremură de strigătele de bucurie ale alegătorilor; conul Tase Filoreanu era cunoscut și răscunoscut ca mare vorbitor. Când păși în sală, fața conului Tase se ... când se așeză în fața mesei, se aprinse ca trandafirul, iar când ridică degetul, să facă liniște, obrajii i se înflăcărară ca bujorul. Dar tăcerea se întinse peste capetele celor strânși să audă, și conul Tase începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte îi ieșiră din gură mai mult suflate decât spuse ... se, lua stâlpul de care se sprijinea în brațe, să nu cadă. Atunci Năstrate făcea liniște, avânta bastonul deasupra capului și poruncea: Tăcere! Și tăcerea se făcea îndată. Apoi vorbele conului Tase își luau iar șirul, unele după altele, ca niște tovarășe bune care știau ce aveau de făcut... Conul Tase ... ...
... molimă, să se întâlnească cu cei doi vecini, faptul era vechi de peste șase ani. Atunci am căutat să văd lucrul mai de aproape... Cărțile se jucau numai la cuconul Gavrilaș, într-același loc, lângă fereastra a doua din partea stângă. Eu, unul, nu i-am văzut începând jocul ... celalt, odată cu trăsura și caii. În urmă de tot, cuconul Gavrilaș vându trăsura, nemaiavând ce mânca. Și atunci veni rândul lucrurilor. Socotelile de zi se făceau seara; cele de noapte dimineața; atunci se perindau, de la unul la altul, și lucrurile câștigate. Seara, mai cu seamă, se strângea toata mahalaua să vadă ce a pierdut unul, ce a câștigat altul. Am văzut, dragul meu, mese, scaune, oglinzi, tricheluri ... ticsindu-se când într-un loc, când într-altul. De multe ori, unul dintre dânșii pierdea toată mobila unei odăi, și atunci, pe ferestrele deschise, se vedeau pereții goi, cu piroanele negre înfipte într-înșii, plini de păinjenișul țesut ani întregi de la un capăt la altul al odăii. Da ploua ... ploaie repede și-un vânt năprasnic, slugile scoaseră tabloul pentru cea din urmă oară din odaia adevăratului stăpân. Când voiră să iasă în uliță, vântul ...
... lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb ... iesle se șterse, cele dintâi căsuțe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăștiau printre îngrăditurile de nuiele. Câțiva purcei fugiră, guițând, din drum; un câine se luă după el, lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântână cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta țarinei stătură. Stăpânul său se coborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dârlogii peste oblâncul șeii, de-i încordă gâtul, și porni pe jos. În mijlocul satului ... și, în aceeași vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de câmp, de flori i
Ion Heliade Rădulescu - O noapte pe ruinele Târgoviștii
... cârmuiește carul cel aburos; Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i schinteiază, Ș-acuma își întinde vălul de abanos. Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie, Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc; Sufletu-mi s-aripează și zboară în tărie, Se scaldă în lumina eterului ceresc. D-acolo se întoarce ș-în sânu-mi se așază - Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc! Natura toată doarme, ființa-mi privighează Dasupra pe ruine mormântul strămoșesc. Un rece vânt se simte c-a morții răsuflare, Pe piatra cea-nverzită șuieră trecător: Ca viața se răvarsă o mută-nfiorare, Pustiul se însuflă d-un duh încântător. Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid șoptește, Iarba pe mușchi întreabă: "Aici cine m-a pus ... la spate-mi turnul se nalță-n sus. La locul lor stau toate, ca moartea neclintite, Gata să năvălească; umbrele mă-ncongiur, Trec și retrec, se primblă asupră-mi pironite; Pasări de noapte, cobe fâlfâie împrejur. ............................................................................... Eu n-am venit, o, umbre, să turbur pacea noastră, Ființa-mi rătăcită aleargă între ... ...
Mihai Eminescu - Mușatin și codrul
... Eminescu Saracă Țară-de-Sus, Toată faima ți s-a dus! Acu cinci sute de ai Numai codru îmi erai... Împrejur nășteau pustii, Se surpau împărății, Neamurile-mbătrâneau, Crăiile se treceau Și cetăți se risipeau Numai codrii tăi creșteau. Verde-i umbra nepătrunsă Unde-o lume e ascunsă Și în umbra cea de veci Curgu-mi râurile reci Limpegioare ... glasuri de izvoare. Bistrița în stânci se zbate Prin păduri întunecate Și mereu se adâncește Unde apa-abia clipește, Și deodată vede că Apa i se-mpiedică Și de stânci i se iezește; Ea s-adună și tot crește, Se iezește-n mândru lac Ale cărui ape tac, Iar copacii umbră-i fac, Pe deasupra frunza deasă În adânc apa veghează Iar stejari din mal ... stâncă Începând din vale-adâncă, Și purtând pe el păduri Peste nourii cei suri, Își ridică în senin Creștet de zăpadă plin. Și spre mal se-ndreaptă iară Luntrea mică și ușoară, Iar Mușatin se coboară, Calea muntelui apucă Până-n vârfuri să se ducă, Pân-ce noaptea l-au ajuns În cel codru nepătruns. Dar cu noaptea-n cap pornește, ...
Dimitrie Bolintineanu - Mihai în Transilvania
... purcede cu oștiri de țară, Hotărât să-nvingă sau măreț să piară. Ca născânzii fluturi ce rup vălul lor Și p-aripiori d-aur ies, se cerc în zbor, Zorile făramă valurile-umbroase Și se vărs în aer dulci și auroase. Dar Mihai vorbește: — ,,Jugul cel de dor Spartu-s-a sub brațul cel triumfător; Dar creștinii ... văzând, Stau, a lor putere măsură în gând, Apoi cu virtute către ei coboară, Hotărâți să-nvingă sau, de nu, să moară. Rândul se rărește. Fâlfâiesc stindarde, Strălucesc la soare săbii, alebarde; Dar stindarde, arme s-amestec, s-unesc; Armele se nalță, fulgeră, lovesc. Aerul răsună de strigări turbate, Deturnări de arme, vaiete cruntate. Duruiri de care, tropote de cai Ce cu vierșunare se cobor pe plai. Pedestrimea noastră un minut se frânge. Dar Mihai sosește... Pe fugari restrânge. — ,,O, viteji! Ce faceți? Unde mergeți voi? Nu-i p-acolo drumul dalbilor eroi! Calea ce luat ... Și învingătorul peste biruit. Caii ce-nainte, ca vânturi turbate Străbăteau vârtejul furiei turbate, Abătuți de moarte zac înțărânați, Lângă cavalerii morți sau fărâmați. Șoapta se mărește, apoi scade, piere. Fremet de turbare, plângeri de durere, Gemete profunde, crude văitări Ce ...
Alexandru Macedonski - Noaptea de mai (Macedonski)
... de mai (Macedonski) Noaptea de mai de Alexandru Macedonski Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți, Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți? Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze. Parfumele ... din cer; Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale; Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin ... bruște, Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște, Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă, Și zise văilor să cânte, și văile ...
Emil Gârleanu - Boierul Iorgu Buhtea
... păruse mai frumos și mai falnic bătrânul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Rar om să fi fost mai cu vază în cuprinsul Moldovei ca boierul Iorgu Buhtea Boierul, cum i se zicea pe scurt. În casa boierului se puseseră multe afaceri însemnate la cale, căci numai el știa să deie sfatul hotărâtor, el găsea cuvântul de împăcare pentru cei ce nu se înțelegeau. Câte nu descurcase dânsul! Și, șopteau unii, câte nu încurcase atunci când nu putea împiedica altmintrelea o pornire fără căpătâi. Să știți, zicea el ... pe socoteala vieții lui de vânător povestiri de necrezut. Când le auzea, Buhtea se mira grozav: — Măi, măi, măi! amarnică-i lumea. Odată, întorcându-se de la Iași, se întâlni într-un han c-un alt drumeț, care sosise de cu noapte. Din una-n alta, străinul, căruia nu-i mai tăcuse gura, aduse ... boierului. Acum, deși în plină putere, boierul nu mai vâna. Ba, avântul de altădată i se prefăcuse într-o nețărmurită milă. De câte ori nu se gândea cu părere de rău la jertfele ce le făcuse gustul său de vânător! Dar ce pusese boierul mai presus de orice în viață, fusese ... ...
Constantin Negruzzi - Sobieski și românii
... Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobiețki fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile. — Numele măriei tale e destul tun, zise Potoțki. Trufia polonului măgulindu-se de această groasă lingușire, fața i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase și îndată dete poruncă să se înșire oastea cătră cetate. În cetățuie se afla optsprezece plăieși, trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească ... vârful săneții un ștergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală să ne lesă slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi. Așa se urmă. Leșii primiră toate condițiile cerute. Oastea se înșiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, și poarta se deschise. Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieșind șese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alți trei ce erau răniți. — Ce este aceasta? strigă Sobiețki răpezindu-se ... ...
... pe crăcană când se cobora la iaz să împuște rățe. În sat asemenea nu era decât un singur pușcaș, care niciodată în viața lui nu se luptase decât cu vânatul din pădure; prin urmare, nu era mare speranță în puterea noastră de împotrivire. Cu toate aceste, părerea lui Aliuță de a ... și se coborau acum pe drumul ce duce la curte. Un fior trecu prin inimile tuturor. — Copii, țineți-vă bine, strigă Aluiță străjerilor ce se frământau de neastâmpăr. Allah e cu noi! Mulți erau acum cu toții, și, cu ochii ațintiți asupra dealului învecinat de unde venea primejdia, iar după ... mare. Ei se opriră un moment dinaintea crâșmei unde Bujor îi cinsti cu câte un pahar de vin, apoi porniră din nou spre curte. Acum se trecuse de șagă; avem să dăm piept la piept cu hoții; să împușcăm într-ânșii; să fim împușcați de dânșii; și câți din noi aveau ... i primească cu coase și topoare. În același timp clopotul suna mereu a restriște și, cu atât mai mult suna, cu cât haiducii se apropiau. Parcă vestea ceasurile morții. — Ah! Iată-i... iată-i... sosesc! Ajuns dinaintea bisericii, Bujor deodată ...
... aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte și să aștepte, ațipind, până a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. Un ciripit străin o miră. Și cea dintâi rândunică, venită ... câteva tovarășe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, și asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe același copac, parcă se îngălbeniseră și mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foșnetul cobitor al tovarășelor ce o părăseau, strecurându-se ușor, ca o șoaptă, ca o rugăciune, așternându-