Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ADĂPOSTI
Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 88 pentru ADĂPOSTI.
Dimitrie Anghel - Fantazie, 1 Fantazie de Dimitrie Anghel Publicată în Literatura și arta română , octombrie-noiembrie-decembrie 1903 La Elseneur e pace de mult și nu s-aude Decît un joc de apă cum liniștea o taie. În parcul vechi sub ramuri aleele sînt ude, Și aerul e dulce și clar, ca după ploaie. Un miros trist de roze, ce mor pe crengi uitate, Pătrunde pretutindeni parc-ar voi să spuie Că se petrece-o taină în vechile palate, Dar taina ce-o păstrează n-o spune nimănuie. Chemat de-a ior mireasmă, Hamlet în neagra-i mantă Coboară între ele, vrînd una să-și culeagă — Ce albă și frumoasă e blonda lui amantă — Și brațul lui tresare, simțind cît-îi de dragă. O roză, ah, o roză cit de ușor se frînge. Dar cînd să frîngă roza, învoaltele-i petale, Lucind o clipă-n umbră ca niște stropi de sînge, Căzură deodată pe mîinile lui pale. Și tot mai mari, mai dese, porniră ca să cadă... Dar el fugea, și-n goană, cu poala lungei mante Și-adăpostea de sînge strălucitoarea spadă, Gîndind ce-o să răspundă nebunei lui
Dimitrie Anghel - Fantome, 2 Fantome de Dimitrie Anghel Publicată în Cumpăna , I, 11, 5 februarie 1910, p. 171—173 E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde. Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însîngerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul pînă aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrîne. Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pămînt, ca o arătare, a început să plîngă un cîntec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vîntului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorînduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat ...
Dimitrie Anghel - O amintire despre Verdi
Dimitrie Anghel - O amintire despre Verdi O amintire despre Verdi de Dimitrie Anghel Publicată în Flacăra , II, 52, 12 oct. 1913, p. 411. Sunt puțini fericiți, cărora soarta le îngăduie să intre, fiind vii încă, în Panteonul nemurirei. Gloria are capriciile ei și cheamă, făgăduitoare ca o femeie, surîde vicleană, momește și pierde pe cei mai mulți, pe cei ce n-au fost destul de stăruitori și n-au știut să prindă ceasul potrivit ca să și-o însușească. Ea aprinde însă licăriri de luceafăr în ochii celor aleși și transfigurează pe cei ce s-au lăsat sărutați de ea. Între fericiții aceștia a fost și Giuseppe Verdi, și fiind dat că acum se serbează centenarul lui, voi adăoga și eu o amintire personală. Eram la Roma, prin 1892, mi se pare, și mă reîntorceam spre casa mea din Lațiul vechi, într-o seară tîrziu. Pe străzi, afișe mari colorate, anunțau reprezentația lui Falstaff , ultima operă a bătrînului maestru. Cum o lume neobișnuită forfotea pretutindeni la acea oră și glasuri vesele urcau, m-am apropiat de un grup și am întrebat cărei întîmplări se datorește mișcarea aceasta spontană și am aflat că lumea aștepta venirea ...
Duiliu Zamfirescu - Flori de paște
Duiliu Zamfirescu - Flori de paşte Flori de paște de Duiliu Zamfirescu La Palermo La Palermo, primăvara, Trandafirii urcă scara. Liliacul alb roșește Când sărută Dintr-o cută Sânul ce-l adăpostește. Prin grădini a pus o fee Gardurile-n azalee, Casele învolburate În ciorchine De glicine Pe balcoane aninate. Dimineața ideală Râde-n floarea de migdală, Tinerețea stă în cale, Întrupată Într-o fată Cu un coș de portocale. Vin, Bălcescule, din somnul Adormiților în Domnul, Să vezi firea cum renaște: Totul cere Mângâiere Pentru florile de Paște. Unde ești, în care floare Clipa ta nemuritoare Și-a luat ființă nouă? Care plantă Elegantă Poartă sufletu-ți în rouă? Căutând urmele tale, M-am oprit la Monreale. De sub vechile morminte Se ridică Plin de frică Crinul, floarea cea cuminte. (
... soarele s-a ridicat de câteva sulițe pe cer. Iar încălzindu-se grozav, căntărețul se rugă de iertăre, să ațipească puțin. Și se adăposti sub frunza unei rochița-rândunicii. Iar vacile-Domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcușului cinstitului cântăreț și, legănându-se ușor, începură ...
Emil Gârleanu - Frunza Frunza de Emil Gârleanu Lui Cristinel S-a desfăcut din mugur, într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte și să aștepte, ațipind, până a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. Un ciripit străin o miră. Și cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se așeză pe streașina casei, cântând mereu... Dar într-o dimineață raza ...
Emil Gârleanu - Gândăcelul Gândăcelul de Emil Gârleanu Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gândul cum răsărise, și-al cui era? Mic cât un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, de pe margini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieși de sub umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc și îndrăzni: deschise ochișorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârșit bine-bine și privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc și albastru se dezvelea cerul! Și ce minune! cu ochișorii lui mărunți, cât niște fire de colb, îl cuprindea întreg. Și ce întunecime, câtă umezeală sub frunzișoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Piciorușele nu mai erau ale lui de scânteiau așa? Și mai era îmbrăcat în aur! Căci ...
Emil Gârleanu - Musafirul Musafirul de Emil Gârleanu În lungul câmpiei arse, pustii, se înalță doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care și ele își sug viața. Izvorul curge subțire, întinzând în față, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare. În frunzișul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleți, floreni, câte și mai câte alte neamuri de zburătoare, toate își găsesc aici sălașul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Și păsările trăiesc ca-n împărăția lor... Azi e o zi înăbușitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arșiței. Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot. Și bietul viețuitor se topea; amețit de căldură, o luă într-un noroc ...
Grigore Alexandrescu - Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion
Grigore Alexandrescu - Răzbunarea şoarecilor sau moartea lui Sion Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion de Grigore Alexandrescu Pe Dealul Mitropoliei, În Arhiva României, Unde statul grămădește Tot ce nu-i mai trebuiește, Unde s-află aruncate Secături nenumărate, Hârtii, condici osândite, Judecăți nenorocite, Are cuiburi din vechime Numeroasă șoricime, Seminție roditoare Și de literi rozătoare; Șeful ei, un ghiscan mare, În dosare locuiește, Nume de Rozon el are Și pe polițe domnește: El e strănepot de frate Lui Raton, care odată Trăia de zgomot departe, Într-o cameră privată. Într-o zi  nu, era seară  Dup-a lui Rozon poruncă, Șoarecii toți s-adunară Și într-o tăcere-adâncă Aste vorbe ascultară: "De când sub aceste bolte ne aflăm adăpostiți, Fraților! voi știți prea bine cât am fost de fericiți; Șeful de azi al Arhivei, om de pace iubitor, Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor. Nimeni din voi nu se plânge că din cuib a fost gonit, Sau că într-aceste ziduri vreo pisică a-ntâlnit. Sau că n-a putut să roază de frica vrunui dușman Pergamentele antice, condicile de divan; Soarta ...
Mateiu Caragiale - Sihastrul și umbra
Mateiu Caragiale - Sihastrul şi umbra Sihastrul și umbra de Mateiu Caragiale Minunea Sfântului Grigore Papa De furia furtunii au nu te temi, străine Cu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci gemând, De te vei pierde-n codri amar va fi de tine, Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând? Ascultă vântul rece în apriga-i mânie Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufași, Stă gata să pornească năprasnica urgie Cerească, și mai pregeți? - oprește ai tăi pași! Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă țipă La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit Să-și oploșească puii și, tremurând, în pripă, Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit. Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine De te adăpostește și tu, rămâi la mine. - Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător, De buna ta primire sorțit sunt să n-am parte, Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator Să merg fără-ncetare și fără țel, departe, Și nu știi de odihnă ce sete mi-e, ce dor... - Rămâi, și locuința-mi tu ia-o drept a ta, Ca și cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul, Găsi-vom înăuntru ...
Nicolaus Olahus - Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam
Nicolaus Olahus - Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam de Nicolaus Olahus Îngrijorat călător, dacă vrei să știi a cui oase Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog: Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire. Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești. Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus, Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit. Dărăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit. Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea Sa minunată la toți oamenii cei renumiți. Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse, S-arătat pe deplin geniul duhului său. Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu Fu închinată, când Biblia tot cerceta. Când a crescut înțeleptul lui cuget și-ajunse om matur, În univers ca o stea fără pereche luci. Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume N-a mai putut încăpea geniul său strălucit. Anii târzii, ce-ndeobște slăbesc ale minții podoabe, Lui i-au sporit și mai mult rodnicul minții belșug. Să mai înșirui pe rând însușirile sale alese? Nimeni în ...