Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ACEEA
Rezultatele 1041 - 1050 din aproximativ 1681 pentru ACEEA.
Alecu Donici - Broasca și zeul
Alecu Donici - Broasca şi zeul Broasca și zeul de Alecu Donici — Bre-che-che-chex! coax! coax! Căci fără apă am rămas! — Așa striga o broască, ce de cu primăvară Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost retras, Și într-o scursură trăia ca pe Parnas. Dar seceta de vară Scursurile-au zbicit, Iar broasca mea zvântată de-a glodului dar mare, Striga la zei așa de tare, Precum mai sus v-ați lămurit. Ea prin acea strigare rugi grele înălța: Să se ridice apa pân' la scursura sa. Când iată! Zeul se arată. Și-i zice: "Ce vrei oare, Urâtă grăitoare? (Era, se vede, Joe în bune dispoziții), Nu pot băga în seamă a tale, eu, capriții, Ca să înec o vale și un întreg norod, Când tu poți singură să te cobori la glod De unde te-ai urcat Pe deal, ce nu-ți e dat". Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor Ca bine să le fie pe lume numai lor; Vânând pe orice chipuri măriri, averi și nume, Măcar să piară
Alecu Donici - Calul și măgarul
Alecu Donici - Calul şi măgarul Calul și măgarul de Alecu Donici Păstorul unor oi, pe lângă turma sa Avea un cal și un măgar. Din întâmplare el găsește o harșa, Cusută tot în fir și în mărgăritar. Harșaua, precum știu acei ce merg călare, Se cade calului spre înfrumusețare. Păstorul însă-au socotit Că calul e destul de fire-mpodobit Și au găsit cu cale, Stăpân fiind pe ale sale, Să puie pe măgar harșaua delicată. Dar au ieșit în faptă Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă Și nedeprins a fi-mbrăcat, Cu scumpa lui harșa în bahnă au intrat; S-au tăvălit, s-au răcorit Și chiar ca un măgar de glod plin au ieșit. Din fabulă e lămurit, Cum că păstorul au greșit, Iar el o da la întâmplare. Eu însă socotesc: că calul, deși are Nărav de tăvălit când este asudat, Dar nu se bagă-n glod, și cum s-au ridicat Îndată de pe el tot colbu-i
Alecu Donici - Elefantul în domnie
... au pus în codri la domnie, Și de pe neam ei toți, De la străbunii săi până la strănepoți, Au îndestulă minte; Dar este rar acel preafericit părinte Să-i iasă buni copiii toți. Și elefantul meu, oricum era de mare, A înțelegerii n-avea îndemânare, Iar blând și ...
Alecu Donici - Furnica (Donici)
Alecu Donici - Furnica (Donici) Furnica de Alecu Donici O furnică De soi mică, Iar de inimă prea mare, Adusese furnicarul într-o nespusă mirare, Căci, precum al ei istoric lumea au încredințat, Ea purta grăunțe întregi de orzul cel mai mășcat. Era înc-acea furnică Și la războaie voinică: Unde viermișor vedea, Se repezea și-l prindea. Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat, Al ei ac de biruință într-o vreme au cercat. Dar furnica, ca și omul, cu dorinți nesățioase, De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase. — La târg — zise ea odată -- Mă duc lumea să mă vadă Și oamenii să se miere De vestita mea putere. Și așa, prea îngâmfată, Într-un mare car de fân ea s-au cățărat îndată; Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură Mândriei sale văzură. Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta, Când puterea să-și arăte, ea minunt nu înceta Și, cu toată-a ei silință, bețișori de fân trăgea Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea. Dar în sfârșit obosită de zadarnice cercări, Câinelui de lângă car, au zis: "Dragă, nu te mieri De-a ...
Alecu Donici - Leul la vânat Leul la vânat de Alecu Donici Leul, lupul, vulpea și câinele odat', Ca niște buni vecini, s-au fost alcătuit, Cu toții întrunit, Să umble la vânat: Și ce vor căpăta să-mpartă măsurat. Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi Un cerb frumos au prins, Și adunând pe toți ai săi, Spre jertfă l-au întins. — Acuma e treaba mea, băieți, Le zise leul lor. Voi trebui numai să vedeți Cum eu împart ușor. Și despicând îndat' pe cerb în patru părți, Au zis: "Aceste sunt frățeștile bucăți. Și iată: cea întâi e partea mea de frate; A doua, pe drept ca unui leu se cade; Ș-acea a treia tot mie se cuvine, Precum voi știți prea bine. Iar de a patra, oricare s-ar atinge, Pe loc îl voi
Alecu Donici - Liliacul și rândunelele
Alecu Donici - Liliacul şi rândunelele Liliacul și rândunelele de Alecu Donici Odată, neamul rândunesc Având o mare ură Pe neamul șoricesc, Pentru că ouăle din cuiburi ei le fură, Au hotărât fără cruțare, Pe toți prinzându-i, să-i omoare. Și iarăși, cea întâi robită zburătoare Au fost un liliac sub streșină robit. El însă au protestuit, Înfățoșând dovezi aripile ce are, Că nu-i din neamul șoricesc, Și prin acesta chip au dobândit iertare. Dar rândunelele un alt război pornesc, Asupra tuturor Anume păsări mici, ce sunt de sama lor, Și iarăși, cea întâi robită zburătoare, Același liliac au fost; cu gură mare Că el nu-i pasăre nicicum, Pentru că pene n-are, Scăpând asemene de moarte și acum. Așa istețul liliac Din două întâmplări cu minte au scăpat; Dar starea-i fizică nu e de lăudat, Căci el, după proverb: nici turc nu-i, nici turlac Și tristă soartă au acei din poporeni Ce nu sunt nicăiuri statornici
Alecu Donici - Măgarul Măgarul de Alecu Donici La un țăran era o vită de măgar, Cu care el la toți se lăuda; Căci în părerea lui prea bine se purta. Și pentru că-mprejur era tot codri mari, Apoi ca nu cumva, păscând, să rătăcească Măgarul lăudat, Și totodată vrând ca să-l împodobească, Un zurgălău la gât țăranul i-au legat; Măgarul s-au făcut măreț și îngâmfat. (De decorații el pesemne auzise, Că prea se fudulise.) Dar rangul nou au fost lui spre osândă mare. (Urmează și la noi această întâmplare.) Eu însă mai întâi dator sunt să vă spun, Că în purtări era măgarul nu prea bun; Iar pân' la zurgălău el bine petrecea. Prin țarini, prin grădini, prin curături umbla, Păștea, se-ndestula; Ș-apoi cam pe furiș acasă se-ntorcea. Acum însă mai rău măgarul petrecea. Pentru că rangul nou, Sunând prin zurgălău, Chema când pe vecin cu vro despicătură Să deie pe măgar afar' din curătură, Când pe stăpânul său cu jărdia în mână, Să-l scoată din grădină; Apoi și pe jitar, Să-i rupă coastele cu parul din ogoară, Încât bietul măgar, Stâlcit și osândit, rămase mai să moară. Și oamenii ...
Alecu Donici - Măgarul și privighetoarea
Alecu Donici - Măgarul şi privighetoarea Măgarul și privighetoarea de Alecu Donici Măgarul au văzut pe o privighetoare. — Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculți: Eu tot am auzit o vorbă de la mulți, Că tu întru cântări ești meșteriță mare, Și iată, acum vreu De iscusința ta să judec singur eu. Iar buna păsăruică, pornită spre cântare, Când liniștit, abia În sine ciripea, Când tare șuiera, Când glasu-i tremura, Apoi, prin dulcea ei strigare, Întru a dragostei cei gingașe plecare Pe amorașul său chema, Și rediul desfătat, cântarea-i răsuna; Iar lumea ascultând Tăcea și se mira. Măgarul însă de pământ S-au rezemat cu fruntea, Și au răcnit așa: "Tu versuri ai plăcute, Dar când ai asculta Cucoșul de la noi, mai bine ai cânta." Acestea auzind în suflet s-au jignit Acea privighetoare Și de atunci au contenit Pentru măgari a sa cântare. Dumnezeu să ne ferească De judecata
Alecu Donici - Momița și două mâțe
Alecu Donici - Momiţa şi două mâţe Momița și două mâțe de Alecu Donici În a momițelor țară (Ce mai nu are hotară) Odată judecătoare Era o momiță, care Chibzuia cu scumpătate Cumpăna cea de dreptate. Și iată că la momiță Se arată două mâțe, Zgâriate, încruntate, În prigonire de moarte, Părăsind al lor lăcaș, Pentr-un bulgăre de caș. Una strigă: "Socotește! Cașul eu l-am fost ochit." Alta țipă: "Hotărăște! Cașul eu l-am dobândit." — Stați! le zise lor momița. În cumpăna de dreptate Se va lămuri ființa Pricinii de caș urmate. Apoi cașul drept în două Rumpându-l ea prea frumos, Au pus întru amândouă Cumpene câte un boț. Dar când cumpăna ridică, Vede c-o parte-i mai mică; Mușcă, cearcă, chibzuiește Și bine nu nimerește. Acum partea cea mușcată Nu trăgea ca ceialaltă; Mușcând iar din acea grea, Tocmai drept nu nimerea. Și așa pân-în sfârșit Tot în cumpene au tras; Iar mâțele s-au trezit Că din caș n-au mai
Alecu Donici - Momița și oglinda
Alecu Donici - Momiţa şi oglinda Momița și oglinda de Alecu Donici În oglindă o momiță Chipul își văzu odată. La a sa tovărășiță Face semne și-i arată, Zicând: "Uită-te, privește La acea caricatură, Cum se strâmbă, se sluțește, Parcă-i puhavă la gură. Vezi grimasuri ce întoarce... Eu să fiu așa de slută, Samă singură mi-aș face Și m-aș spânzura de ciudă. Dar cam sunt din surioare Vro trei-patru slutișoare Ca aceasta, și anume Pot pe număr a le spune." — Nu mai cere trebuința -- I-au răspuns tovărășița -- Căci, fără de înșirare, Adevărul de vei vrea, Noi suntem cam din născare Tot ca una, fata mea! Se găsiră o momiță Cu de sine cunoștință; Iară omul niciodată, Precum am văzut în faptă Pe un jacaș domnișor, Căruia i se citea Fabula de pufușor, Iar el prea nurliu râdea, Făcând semne la un alt Judecător
Alecu Donici - Pieptenul Pieptenul de Alecu Donici Copilului de pieptănat Neneaca pieptene din târg au cumpărat. Copilul foarte mult de el s-au bucurat. Ce piepten bunișor! Cum merge de ușor! Mai bine de un ceas El perișorul său prin pieptene au tras Și mulțămit deplin neneacăi au rămas. Apoi s-au pus la carte, Au învățat frumos, Din buchi a opta parte; Și iar la pieptene degrabă s-au întors. După aceasta dând de alte jucării, Copilul au făcut prea multe nebunii Și părul de pe cap de tot și-au încâlcit. Dădaca lui au vrut îndat' să-l netezească, Dar pieptenul era prin casă zăhăit; Și el țipa, răcnea, acela să-i găsească! O fată, de sub pat, degrabă l-au și scos, Dar numai ce folos! Că cum abia-abia de păru-i s-au atins, Copilul de dureri au și strigat cu plâns: — Ce piepten îndrăcit! Iar pieptenul au zis: — Eu tot același sunt; ți-e părul încâlcit. Copilul însă, supărat Pe favoritul său, L-au dat într-un pârău: Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptănat. Văzut-am eu În veacul meu Că oamenii așa cu adevărul fac. Cât ...