Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru SEAMA
Rezultatele 161 - 170 din aproximativ 650 pentru SEAMA.
... pășesc mai cu greul, Și vorbele noastre, prietene bune, Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune Că fieștecare din noi își dă seamă Că-n urma trăsurei ceva se distramă, Și-aceea nu-i drumul, ci-i biata viață; Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeață, Nu-i miros ...
Dimitrie Anghel - Calvarul florilor
... parterele împrejmuite de verdeață florile se perindă ca niște călători ce vin și pleacă, de la umila viorică, pîn' la capricioasa crizantemă. Crizantemele mai cu seamă, așa de variate, încît nu găsești două la fel, de nenumărate culori și nuanțe, au ajuns, după cum era la antici asfodela, să împărățească imperiul ...
Dimitrie Anghel - Două glasuri
Dimitrie Anghel - Două glasuri Două glasuri de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , IV, 1273, 3 iulie 1912, p 5. Subt cerul tragic, o singură dungă de lumină însîngerată a mai rămas luminînd naltele zări. Ca o ultimă ghiulea strălucitoare și aprins de licăriri, soarele a căzut după deal, trîmbe mari de neguri, amestecate cu fum, tîrîndu-se de pretutindeni, s-au ajuns împînzind funebrul peisaj unde s-a dat lupta... Petele mari și capricioase ale sîngelui căzut ici pe o prispă de casă, colo pe o foaie ce visa la o margine de drum s-au întunecat și ele, au mînjit marginea unei ciuturi peste care se pleacă să bea o gură însetată, a pătat o albă aripă de pasăre ce venea să caute și ea o lacrimă de apă vie, și-a pus stigmatul doveditor al sălbăticiei pretutindeni pe unde a trecut biruința sau înfrîngerea și a odrăslit în floare roșie pe mohorîtul cîmp stăpînit de moarte. De un tropot surd de copite îmi mai aduceam aminte, și apoi urechea mea lipită la pămînt, ca atunci cînd eram copil și cercam să prind îndepărtatele ...
Dimitrie Anghel - La fîntîna Medicișilor
... trebuie să existe de cînd lumea, că a trebuit să mai sufere și să se mai zbuciume și că ești dator să ții seamă de el, să nu-l lași înfrînt cu desăvârșire pentru viitor, pentru noua formă ce o va fi s-o reia în decursul vremei. Întoarce ...
Dimitrie Anghel - Lui Eminescu (Iosif-Anghel)
... flori pe lume ce nu mor niciodată!... Ce pelerini cucernici, trudiți de lungul drum, Ne ridicăm privirea spre tine și acum Abia ne dăm noi seamă ce sfânt și mare ești: Ce sus, tot mai puternic, mai mândru străjuiești Umplând tot orizontul cu raza ta cea clară, Întocmai cum în zare ...
Dimitrie Anghel - Mama (Anghel)
... dungă pe cer, te-a adus desigur. Și pe cheiul acesta singuratic, unde întîrzii eu, visînd uneori, au coborît pașii tăi, de bună seamă. Ca și acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca niște fantome din mare și alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să ...
Dimitrie Anghel - Moartea narcisului
Dimitrie Anghel - Moartea narcisului Moartea narcisului de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul , 5 februarie 1906 Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V I Trăiește încă floarea frumoasă de ieri sară, Surîde lîngă mine, pe-o margine de cupă; Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară, În amintirea mînii ce s-a întins s-o rupă. Trăiește încă floarea, dar inima mea bate, Văzînd-o cum pălește din ce în ce mai tare. Sunt alte flori desigur mai mîndre și bogate; Dar numai eu știu taina Narcisului ce moare. Trăiește floarea încă, dar mîne-ncet va plînge Alăturea de cupă, petală cu petală, Și flacăra ce arde în mine se va stinge, Ca focul care-l uită pe vatră o vestală... II Mă urmărește floarea într-una, și mi-i teamă, Iar inima-mi se strînge de-o grijă nențeleasă; Mă urmărește-ntr-una, și pare că mă cheamă, Ca o ființă scumpă ce sufere, acasă. Mă dojenește dulce, și lung mi-aține drumul, Trimite după mine neliniștita floare : Sfioasă își trimite pe urma mea parfumul, Ș-atunci mă-ntorn acasă învins ca de-o mustrare. Învins mă-ntorn ...
Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată
Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată Oglinda fermecată de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Un vis simbolic", în Tribuna , XV, 159, 22 iul. [4 aug.] 1911, p. 2. Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată... În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii. Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau așa în visul meu, nici vînătul cer care se ofilea și în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici fața mea pală pe care o resfrîngea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea tîrzii de noapte. Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsăruică, înșelată de acest zor de ziuă timpurie, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni. Un vînt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, ...
Dimitrie Anghel - Omul din lună
... râs amar și straniu ce-l au numai nebunii, Și morții, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul. E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască, Dar după ironia acestei măști s-ascunde Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărățească ...
Dimitrie Anghel - Sonata lunii
... pe clape trezind sonoritățile acestea umbrite. Fumuria și trista îndoială își arăta fața acum, și mînele albe ce-o deșteptase mîngîind-o parcă, nu luau seamă la mînele de umbră ce alergau crispate în urma lor ca voind să astupe sunetele și să prindă neliniștita îndoială ca s-o zugrume... Revolta ...
Dimitrie Anghel - Tata (Anghel)
Dimitrie Anghel - Tata (Anghel) Tata de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , III, 759, 28 ian. 1911, p. 1. Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el pînă ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropîndu-te sub el. Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vîlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întîii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor ? După perdeaua de foc a minții tale, ai stat tu ascuns toată viața, apărîndu-te. Vie, puternică, fantastică, se consuma inteligența ta. Mari, flăcările jucau zvîrlind scîntei orbitoare. Vînturile întîmplărilor o înălțau și o coborau și ghearele lacome așteptau cu răbdare să te sfîșie ; sclipitorii ochi pîndeau din umbră stingerea marelui incendiu, ca să poată prin drumul de cenușă să ajungă pînă la tine. Ce te împingea pe tine, căci din înfrîngeri și dureri, ca la mulți ...