Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PĂTRUNDE (DE)
Rezultatele 171 - 180 din aproximativ 311 pentru PĂTRUNDE (DE).
... glas de ciocârlii: El, El dă zilei farmec și farmec dimineții, El morții dă repaos, dă dragoste vieții! Dar colo într-o casă la margine de sat Nevasta nu-și găsise nici vreme de-mbrăcat, Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii. Cu fața pustiită de viforul durerii Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat În leagăn. Capu-i veșted îi geme răzimat De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul. Ea, veselă de-a pururi, abia știu ce-i plânsul În zilele fetiei, și-un gând o-nsenina De când e măritată: că Domnul îi va da O fată, drăgălașă, cu ochii de cicoare Ca tată-său, și blândă și vecinic zâmbitoare Ca mă-sa! Puișorul! Oh, bine ce va fi! Și va zâmbi copila când mă-sa ... toate pentru dânsul! Că zece bani de are un biet de pe cărări În loc să-și ieie pâine, îi dă pe lumânări, Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere Și-n schimb ne dă-ntuneric și foame și durere. Muriseră creștinii în jur de
Emil Gârleanu - Cine a iubit-o!
... Emil Gârleanu - Cine a iubit-o! Cine a iubit-o! de Emil Gârleanu Boierul Toma privea de la fereastră cum creșteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea care o răspândește căderea molcomă a fulgilor înfoiați de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se așeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu șleahul dinspre sat, prefăcuse șurile, șoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeași învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii ... se strecurase o rază de bucurie în suflet cum parcă niciodată nu simțise. Și venitul nu-și credea ochilor când văzu chipul destins întrun surâs de bunătate cum nu mai aflase la prietenul său. În vreme ce Toma desfăcea musafirul de blănurile ce le avea pe dânsul, de afară veneau glasurile necăjite ale argaților, care de
Antioh Cantemir - Antioh Cantemir: Satira VII
... a stelelor rotire Ș-atracția ce trebui să aibă între ele. Efectul să cunoască a oricărei făpturi. Aceste-i vor da nume de învățat bărbat, Și la-nsemnate ranguri pot încă să-l înalțe; Mulțimea îl va crede un vrednic cap de oaste, Văzând lățită țara și dușmanii învinși. De nu va putea, însă, pe sine-a fi stăpân, De nu va ști a trage cu chip plăcut pre oameni, Și nu se-nduioșează văzând plângând săracul, De-o dreaptă judecată nu e povățuit; În scurt, dacă năravul îi este vicios, Se vor mira de dânsul fără să îl iubească, Și lauda silită le va ieși din gură, Căci numai interesul la asta-i va-ndemna, Stând gata în tot ... Melit de bube rele plin. Slugi, mancă, guvernantă m-aș îngriji s-aleg Tot oameni de ispravă și cu purtări cinstite. Dar creșterea n-atârnă de la aceia numai, La care în pruncie am fost încredințați; Căci patima găsește prin multe părți prilej De ...
... săgeata-n țintă drept. Lungi urări din orice parte izbucnesc răsunătoare, Toți serbează pe viteazul ne-ndurat pentru ghiauri, El c-un semn alungă valul de urări lingușitoare, Obosit este de-a lumii vanitate-nșelătoare, Printre glasuri osebește și răsunete de uri. La ospăț se reașează în tăcere fiecare: Doi sclavi negri desfășoară un covor de Ispahan, Altu-aduce și aprinde narghileaua lui Osman, Ce alene se lungește pe molatica-nflorare. Sub aromele de Moka, zarful de-aur aburit Își întunecă lucirea măiestriei bizantine Și Osman din narghileaua împietrită cu rubine Soarbe lung uitarea grijii îmbătat și fericit. Părul lui, cernită undă ... nu te lasă niciodată. Spun de jertfele prin care îndrumatu-s-a Cristos, Pentru-a-nfrânge răutatea și necazurile lumii, Spun de patima lui crudă și de lacrimile mumii Și de Iuda vânzătorul, înjosit și păcătos. Dar Osman de cum aude a creștinilor cântare, Ce desfide-a lui credință cu avântul ei măreț, Și ce zboară arzătoare către cerurile clare ... Însă luna prin ferestre se răsfrânge liniștit, Troienind cuprinsul tainic cu a ei lumină clară, Și Osman lângă Zopira uită grija ce-l
Ion Budai-Deleanu - Țiganiada:Cântecul a XII
... Muierile fără-învălitoare Aleargă, copilele fricoase Trămurând din cap pănă-în picioare, Umblă ca ș-oile spărioase, Rătăcindu-să-încolea și-încoace Și nu știu de spaimă ce vor face. [14] Bărbații sosind nu căuta-în cine Să deie, ci da de toată parte, În toți cei de cetele străine. Așa dete Vârlan negrii moarte Pe Neagu lingurariu, așa Gogul Pe Burda și Pleșca șontorogul. Toți acu de arme s-apucasă, Numa Parpangel de lina pace Iubitoriu, ce nu să mestecasă La nici un sfat, privește și tace Socotind cu cetașii să iasă Din ciorobĂ²r și să meargă ... acasă. Face semn cătră-ai săi să purceagă După dânsul și pleacă-înainte, Vrând să meargă la Romica dragă, Dar' în cărare-i stau răgăminte De lăeți și goleți întrarmate Socotindu-să pe cine-ar bate. [15] Corcodel voievod era la frunte Vrând a sa noduroasă măciucă De corn cu sânge și el s-o crunte. De tânărul Parpangel s-apucă; Umflă să deie, dar' cestĂ¹i nu-i pasă, Căci cu mult mai nainte să-înflasă Și zvârli buzduganul de
Constantin Negruzzi - Oscar D'Alva
... d-a anilor mucezire, Iar eroii nu mai îmblă gonind cerbi și căprioare, Sau învingând pre vrăjmașii ce venea asupra lor! Vechiule castel de Alva! Cine au fost ai tăi stăpâni? Pentru ce mușchiu învălește al tău zid în dărâmare? Boltele nu mai răsună de a cornului strigare, Numai crivățul vuiește prin curtea plină de spini; Și când vântul suflă tare zidurile zguduind, Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind. Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar; Însă ... iubire. A lui Allan caracterul nu avea aceea blândeță Care foarte-mpodobește p-un erou adevărat Și arată ce înseamnă un suflet plin de nobleță, Spre vrăjmași el era aspru, crud și neînduplecat, Iat-o jună castelană frumoasă și mândră fată Veni de unde se-nalță cetatea de Southanon; Țările de Kenneth toate era zestrea ei bogată, Căci era unica fiică viteazului Glenalvon. Oscar vrea s-o ia soție. Angus nu se-mprotivește, D-asemenea alianță ... cupa sa cu vin Pân în vârf și apoi zice: iată beu pentru al meu fiiu — N-oi mai avea fiiu ca dânsul — de e mort sau
George Gordon Byron - Oscar D'Alva
... d-a anilor mucezire, Iar eroii nu mai îmblă gonind cerbi și căprioare, Sau învingând pre vrăjmașii ce venea asupra lor! Vechiule castel de Alva! Cine au fost ai tăi stăpâni? Pentru ce mușchiu învălește al tău zid în dărâmare? Boltele nu mai răsună de a cornului strigare, Numai crivățul vuiește prin curtea plină de spini; Și când vântul suflă tare zidurile zguduind, Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind. Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar; Însă ... iubire. A lui Allan caracterul nu avea aceea blândeță Care foarte-mpodobește p-un erou adevărat Și arată ce înseamnă un suflet plin de nobleță, Spre vrăjmași el era aspru, crud și neînduplecat, Iat-o jună castelană frumoasă și mândră fată Veni de unde se-nalță cetatea de Southanon; Țările de Kenneth toate era zestrea ei bogată, Căci era unica fiică viteazului Glenalvon. Oscar vrea s-o ia soție. Angus nu se-mprotivește, D-asemenea alianță ... cupa sa cu vin Pân în vârf și apoi zice: iată beu pentru al meu fiiu — N-oi mai avea fiiu ca dânsul — de e mort sau
Constantin Stamati - Dragoș (Stamati)
... el să piară... III Deci când răsăritul cu-a soarelui raze Poleia cu aur zorile și codrul, Pe calul său Dragoș către miez de ziuă Furios pornește, chiar ca o furtună; Iar de troncănitul potcoavelor grele În munți se răsună, stânca scânteiază, Lunca clocotește și de colb vârtejuri Se suie ca stâlpii unde calcă calul. Și ieșind eroul din munți și prăpăstii, Ajunge ca vântul în câmp de nisipuri, Ce se dezvelește ca și oceanul, A căruia margini cu marea s-încheagă. Iar vântul nu mișcă acele nisipuri Și zăduh fierbinte ... scafe, Căci viptul lui Vronța era tot de leșuri De români, furate de prin ținterimuri; Iar lilieci, stance, cucuveici și buhne Zburau ca un nour de-asupra cetății. Deci zmeii simțiră că sosi eroul Și zbieră cu țipăt bătând cu aripa; Ei bafta își cască și zboară asupra-i, Cu limbi ... zice aceste cu glas fraged foarte: “De demult te caut, amată Dochie, Alergând prin lume rătăcit ca umbra, Pierdusem speranța ca să-ți dau de urmă“. Ea oftând atuncea i-au răspuns aceste: “Domnișor amate, de mult te-așteptarăm, Să mă scapi pe mine ...
... nu le mai ascult, Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult. Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors. Același șir de patimi s-a tors și s-a retors De mânile uscate a vremi-mbătrânite... Și clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite... Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte Noroc făr- de durere, viață făr- de moarte  Am pus de mult deoparte acele roase cărți Ce spun c-a vieții file au veșnic două părți, Că făr-de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel  Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l; Nimic din lumea asta cu ele nu ... lume Decât să-i ducă-n lupte un mare, un sfânt nume? Un nume ! Ce-i mai mare decât un nume oare? Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare. În mână de vei prinde-a istoriilor carte, În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte, Vedea-vei cum sub ochi-ți în plin se desfășoară Tot patime
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Neghiniță
... ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige. — Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrânțile noastre! — Cât, de? cât? — Ihi, ihi, mult de tot! — Adică ce, nu te-ai mulțumi și c-o fată mare? — Ba, ce să zic, bine ar fi ș-o fată... â ... Și ce-am mai râs când ceilalți tremurau înaintea împăraților, iar eu mă plimbam prin urechile lor și le aflam gândul. — Bine o fi de ei, Neghiniță mamă... — Aș, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, și de ei e rău că trebuie să poruncească la mulți. Pe ceilalți oameni când îi minți te iau de guler și te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu că-i minți, și tac ... ...
... i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăți de nisip și piatră. Din niște colți de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință. În dreapta mănăstirii se ... ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuțe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafață era ruptă pe ici pe colea de ...