Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru COBORÎ
Rezultatele 181 - 190 din aproximativ 544 pentru COBORÎ.
Emil Gârleanu - Căprioara Căprioara de Emil Gârleanu Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri ...
... de beci. Un caporal și câțiva soldați intrară înăuntru. Ofițerul făcu semn cornistului să se ducă și el, apoi înaintă singur, intră pe ușa îngustă, coborî câteva scări și rămase lângă perete. În mijlocul cămăruței de piatră, pe o masă, Stan Petre părea că doarme ușor, gata să tresară la cel ...
... aștepte, ațipind, până a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus ...
... sau o vedea el ce-o face. Atunci se mișcă din nou, și după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte și coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori ...
Emil Gârleanu - Musafirul Musafirul de Emil Gârleanu În lungul câmpiei arse, pustii, se înalță doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care și ele își sug viața. Izvorul curge subțire, întinzând în față, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare. În frunzișul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleți, floreni, câte și mai câte alte neamuri de zburătoare, toate își găsesc aici sălașul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Și păsările trăiesc ca-n împărăția lor... Azi e o zi înăbușitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arșiței. Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot. Și bietul viețuitor se topea; amețit de căldură, o luă într-un noroc ...
Emil Gârleanu - Pasăre de noapte
Emil Gârleanu - Pasăre de noapte Pasăre de noapte de Emil Gârleanu O zi înăbușitoare ca aceasta nu mai coborâse Dumnezeu pe pământ. Se coșcovise scoarța copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pământul se făcuse cenușă. Izvoarele secaseră; locul bălților nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, câte o șuviță de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boală. Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. Atunci, unele din ele, o luară în sus, spre ținuturile înzăpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodată. Până și buhna, cât era ea de greoaie, că nu-și întinsese niciodată încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca și cum i-ar sufla mereu un foi în coșul pieptului, cu capul ei buhos și nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasăre de zi, ca celelalte, și-a dezmorțit aripile și-a pornit-o la drum, să găsească un izvor, un pârâu, să bea o picătură de apă măcar. Și cum nu era deloc deprinsă, își fâlfâi aripile, dintru-ntâi, de la un copac la altul, apoi de la ...
Emil Gârleanu - Singuraticii Singuraticii de Emil Gârleanu Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foșnet, pe lacul adormit că pare o uriașă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gâtul lăsat între ele, subțire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasărea plutește lin, și în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei ființe duse de pe lume. Sus, pe bolta adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipește tainic, strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viața tuturor lumilor cerești, a lumilor veșnic călătoare în necuprinsul firii. Și cum, jos, lebăda sidefează fața apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sunt pâlpâirile nopții acesteia, în care lumea pare adâncită într-un somn de moarte. Amândoi rătăcesc singuri, amândoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mândri, deopotrivă de reci, deși unul, bulgăre de gheață, celălalt, pară de foc. Și se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul și se-ntâlnesc: din înalt, luceafărul își coboară raza jos, în adâncul apei, unde ...
Friedrich Schiller - Ector și Andromache
Friedrich Schiller - Ector şi Andromache Ector și Andromache de Friedrich Schiller Traducere de Mihai Eminescu ANDROMACHE Vrea Ector în vecie să meargă de la mine, Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o-nvăța copilu-ți în vremea viitoare S-arunce lănci și zeii Olympului s-adoare, Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiți? ECTOR Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă! După bătaia cruntă dorința mea ea pleacă, Aceste brațe apăr Pergamu-amenințat. Și-n lupta pentru sânte a zeilor cămine Eu cad, mântuitorul al patriei  și-n fine Cobor la râul stigic de glorie urmat. ANDROMACHE O, n-o să mai aud eu a armelor vuire Și fieru-ți în portale va zace-n lenevire, Marea lui Priam viță d-eroi s-o nimici. Vei merge unde ziua etern nu mai lumină, Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină, Colo unde amoru-ți în Lethe va muri. ECTOR Orice dorință-n mine, în mine-orice gândire, Le-oi cufunda în Lethe, în râul de-amuțire, Dar nu și-al meu amor. Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează, Încinge- ...
Friedrich Schiller - Mănuşa Mănușa de Friedrich Schiller Traducere de Mihai Eminescu Lâng-a leilor grădină regele Francisc așteaptă, Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună. Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne Și un leu iese în față, cumpătat, cu pasuri line, Mult se uită împrejuru-i, cască lung, și a lui coamă Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așează jos. Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă Și dintr-însa se repede C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede Muge tare, Coada roată o-nvârtește, Scoate limba, Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește, Sforăie înverșunat, Apoi mormăind se-ntinde Lângă el. Regele mai face-un semn, Și pe două porți deschise Se azvârl doi leoparzi, Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă Peste tigru. Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare  Leul muge, Se ridică în picioare, Fiarele se-nfiorează, Și-mprejur, arzând de dorul de-a ...
Friedrich Schiller - Mănușa (Iosif)
Friedrich Schiller - Mănuşa (Iosif) Mănușa de Friedrich Schiller Traducere de Ștefan Octavian Iosif În fața grădinii sale cu lei, Când gata-i să-nceapă lupta de fiare, Stă regele Francisc pe tron. În preajmă-i stâlpii coroanei, Și de jur împrejur, pe înaltul balcon, Cunună de mândre femei. Și la un semn s-a deschis colivia, Și grav, în arenă, un leu Își poartă mândria Și caută mut, de jur împrejur, Căscând fioros. Își scutură coama-ncurcată Și se încovoaie o dată, Apoi se culcă jos. Și regele dă un semn iară, Și prin poarta cealaltă Un tigru sălbatic saltă. Cum vede pe leu, răcnește Și în cerc, fricos, îl înconjoară Cu limba-ncordată-n afară, Cu coada vâlvoi Și sforăie turbat, furios Și mârăie dârz, apoi Se culcă alăturea, jos. Și craiul mai dă un semnal, Și pe două guri colivia Stupește doi leoparzi deodată. Ei cad furtunatici, cu lăcomia De luptă-ndrăzneață, Pe tigru năval, Acesta turbat îi înhață Cu laba-ncruntată, Dar leul în sus Se-nalță urlând, și toți s-au supus. Și tac îmbufnate, În cerc întinse, De setea sângelui aprinse Felinele înfricoșate. Atunci, din balcon Cade-o mănușă din mâini delicate ...
Gavril Romanovici Derjavin - Dumnezeu
Gavril Romanovici Derjavin - Dumnezeu Dumnezeu de Gavril Romanovici Derjavin Traducere de Alexei Mateevici - Noiembrie 1911 O Tu, ce ești Nemărginire În viețuirea vie a firii, În veacuri fără despărțire Treime a dumnezeirii! Duh unu-n toate aflător, Duh nezidit, dar ziditor, Ce nu-L pătrunde duhul meu, Ce toate-n Sine împlinește, Zidește, cuprinzând păzește, Al Cărui nume-i Dumnezeu! A măsura adânca mare, A număra a Ta făptură, Chiar de-ar putea o minte tare, Tu n-ai nici număr, nici măsură. Nici duhurile luminate De Tine-n ceruri așezate, Nu cercetează a Ta fire. Gândirea doar spre Tine zboară, Ca în măria Ta să piară, Cum piere-n veacuri o clipire. ,,Naintea vremilor chemat-ai Din bezne-a lumii plămădeală, Iar vecinicia-ntemeiat-ai În Sine, spre a noastră fală. În Sine toate împlinind, Din Sine vecinic strălucind, Tu toate-ntreci, ce ai zidit; Căci le-ai zidit cu un cuvânt Și tot zidind și mai zidind, Ai fost și-i fi în veci mărit. Un rând de firi în mâine ții Și cu puterea Ta le-nvii, Unești începere, sfârșit, ...