Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru IERTA (DE)
Rezultatele 181 - 190 din aproximativ 395 pentru IERTA (DE).
Dimitrie Anghel - Puteri ascunse
... o veste bună sau rea e de ajuns ca să-i ofilească rozele din obraji și să-i facă mînele palide. Și totuși, ce putere de rezistență au ele, cînd viața lor urmează o stea ce le arată calea. De cîte nebunii nu sînt în stare cînd iubesc, ce jertfe n-ar face pentru o ființă scumpă. Legănări de valuri au în mersul lor și mlădieri de creangă înflorită. Dar aceste nu-s decît o părere, o cochetărie poale, căci cînd bate furtuna, asemenea valului, ele undoiază ca să se ridice, deopotrivă ... și mai mult. Un penel nevăzut, ca muiat în bunătate, le îndulcește trăsăturile cele mai aspre; gura, cu liniile cele mai amare capătă un zîmbet de blîndețe ; ochii cei mai răi, străluciri de adorare ; gesturile cele mai nestăpînite, înmlădieri de leagăn ; glasul cel mai hursuz, inflexiuni mîngîietoare. Atunci puterile ascunse din ea se vădesc; fragilul trup, ce ai crezut de atîtea ori că ți s-ar frînge în brațe sub caldul unei sărutări, e în stare să țină piept oboselilor, cît n-ar fi cel ... a rostit, căci moartea nu răspunde. Cu masca tragică a durerii pe față, așa a împietrit și numai cînd tovarășul ei ...
Vasile Alecsandri - Melodiile românești
... joc sau hore și altele și în marșuri antice naționale. Baladele sunt arii vechi ale cărora cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Țăranii de la munte, care sunt adevărații barzi români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, cu un muvement de muzică cu totul neregulat, stăruind asupra notelor de cântec și iuțind pe cele de fantezie. Ei știu să dea acestor arii o expresie de întristare visătoare, de un efect extraordinar. Adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, aude de departe un fluier care fluieră cu dulceață un cântec de dor. Atunci se oprește fără voie ca dominat de un farmec necunoscut spre a asculta mai mult timp aceste suspine ale muntelui. Am întâlnit mulți călători străini în țările române care, nefiind ... simple și atât de expresive le-au făcut o impresie mai vie și mai adâncă decât toate gambadele muzicale ce se aud azi în sălile de concert și de teatru și care sunt primite cu aplauze frenetice. Cântecele de ...
Ion Luca Caragiale - Greu, de azi pe mâine... sau unchiul și nepotul
... cu... oarecare veleități, or pretențiuni de personalitate... de independență... de autoritate... cum am zice, iartă-mă, fumuri juvenile... căci așa sunteți toți tinerii din ziua de astăzi... vă-nchipuiți că-n fața unei diplome, cu care veniți de pe băncile școalei, are să vă cază toată lumea-n genunchi și să vă urce în cap... Asta nu merge !... Un tânăr trebuie să fie ... — Da, d-ta, la dumnealui, firește; că așa se cuvine: ăl mai mic la ăl mai mare... și... să nu-l mai iei așa de sus... cu darul funest de pe vremurile de neagră memorie... Să-i dăm odată dracului pe fanarioți, să nu mai pomenim de ei! Acu, slavă domnului! suntem regat independent!... — Niciodată, domnul meu!... sunt scrupuluri de conștiință peste care nu se calcă! Im-po-si-bil! Care va să zică, și cu nepotul, mi-am răcit gura degeaba, ca și cu ... într-o vreme și într-o societate, care, dacă ne putem exprima astfel... în fine, scrupulos prea din cale-afară! Am renunțat dar, cu părere de rău, a mă mai amesteca în această delicată afacere de familie... Cu oameni așa de căpățânoși în privința scrupulurilor ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Palatul de cleștar
... care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste dușmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneți sta înzăuat în fruntea ostașilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum și limbi de foc. Și toți ai săi prindeau la inimă și biruiau, căci așa li se păreau lor cum era el de bătrân și înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise. Dar cât era de mare și de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob și piftie, de-a surda îi fură toate. Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă și crește, crește, ba cât oul de gâscă, ba cât un boșar, și-i îndoi grumajii, și-l plecă la pământ. Înfricoșat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu fața în jos, podidindu-l un plâns de foc. Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, și se apropiară de împărat, cu mângâieri și dezmierdări, odrasla lui, de trei fete
Emil Gârleanu - Ochiul lui Turculeț
... Emil Gârleanu - Ochiul lui Turculeţ Ochiul lui Turculeț de Emil Gârleanu Prietenul mă dojeni: — Pentru ce stai de o bucată de vreme atât de posomorât? Nu mă simțeam tocmai bine; i-am răspuns: — Sunt cam bolnav. — Mofturi! Ți-a intrat în cap, ca la babe ... să-ți povestesc, începu prietenul, s-a petrecut acum vreo trei ani. Eram, ca și acum, doctor de plasă la Urziceni, în apropiere de București. Am fost totdeauna atras de capitală, ca fluturii de flacăra lumânării. Îți cam pârlești din când în când aripile, nu-i vorbă, dar, când nu poți zbura, Bucureștiul îți dă mijlocul să te târâi ... Numai ce-l văd însă că pune capul în pământ și începe mai domol: — Mocanul, tat-său, mă vrea, că știe că-s om de treabă, om cu stare. Fata parc-ar face nazuri. Că ea, ce-i drept, are de toate. Că nu-i lipsește nimic. De asta nu pot zice. — Ei, și ție ce-ți lipsește? Flăcăul nu-mi răspunse de-a dreptul. — Ei nu-i lipsește nimic, îi întreagă. Da eu, dă, știi, sunt cam beteag. Și se scărpină în cap. De ...
Constantin Negruzzi - Vergiss-Mein-Nicht
... care alții le calc în picioare cu nebăgarea de seamă. Așadar, mă veți ierta că vorbesc cu complacere de Vergiss-mein-nicht, floricică cu petalele de un albastru deschis, cu frunzele verde închis, pe care svițerii o numesc iarba mărgăritarului, care crește pe malul râurilor și a lacurilor, avându ... chinurile unui amor viclean, aurul e numai aur, metal ca și ferul și plugul. Lauda nu este decât o groasă tămâie ce amețește capul; cununele de flori sunt cununi de spini care acopăr fața lui galbănă de sânge și de sudoare. Heinrich lăsase la Maiensa o fată care aștepta înturnarea lui; care să deștepta noaptea când era furtună și să ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ... dau lui ajung, ca o dulce armonie, până la auzul femeii ce iubește. în momentul acesta, amândoi să primbla singuri pe aleea ce să-ntinde de-a lungul Rinului. S-au pus unul lângă altul pe un covor de mușchi, privin dusă în tăcere, hrăpiți de fericire. Aceea ce să petrecea în sufletul lor nu să poate tălmăci cu vorbe de ...
Mihai Eminescu - Scrisoarea III
... sporește, Iară flamura cea verde se înalță an cu an, Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan. Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid… Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid… La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii; Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari… Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: — Ce vrei tu? — Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat. La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. — Tu ești Mircea? — Da-mpărate! — Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. — Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai
... și mă mulțumeam. Voi, ce nici odinioară nu mi-ați fost folositoare, Măcar de vă numiți muze, dar în zadar v-am rugat, Căci eu de voi insuflată de i-am fost învățătoare, De i-am scris acele versuri mult demne de lăudat, Versuri ce toată Elada citește cu desfătare, Versuri ce cumplitul tartar le-ar asculta cu priință, Dar Faun râde de ele păzind alteia credință. Plângeți dar cu mine, din Lesbos fecioare, Plângeți și iar plângeți, căci sunt rușinată, Și bociți pe Safo, ce pentru el ... aduci aminte cu al tău acord îndată De-al meu foc, de-a mea durere, cu care mă chinuiesc; Sfarmă-te dar, ticăloaso, de-acum nu-mi trebuiești mie; Măcar că eu Afroditei gândeam să te hărăzesc, Dar de-acum ca și pe mine ajungă-te-a ei urgie! Sfarme-se a tale țanduri de spumegatele maluri, Ca să nu rămâi tu martor suferințelor ce-am tras; Ah! de-ar putea să s-afunde sub a noianului valuri Ș-a mea ticăloasă faimă, versurile ce-au rămas! Ah! de ...
... și mă mulțumeam. Voi, ce nici odinioară nu mi-ați fost folositoare, Măcar de vă numiți muze, dar în zadar v-am rugat, Căci eu de voi insuflată de i-am fost învățătoare, De i-am scris acele versuri mult demne de lăudat, Versuri ce toată Elada citește cu desfătare, Versuri ce cumplitul tartar le-ar asculta cu priință, Dar Faun râde de ele păzind alteia credință. Plângeți dar cu mine, din Lesbos fecioare, Plângeți și iar plângeți, căci sunt rușinată, Și bociți pe Safo, ce pentru el ... aduci aminte cu al tău acord îndată De-al meu foc, de-a mea durere, cu care mă chinuiesc; Sfarmă-te dar, ticăloaso, de-acum nu-mi trebuiești mie; Măcar că eu Afroditei gândeam să te hărăzesc, Dar de-acum ca și pe mine ajungă-te-a ei urgie! Sfarme-se a tale țanduri de spumegatele maluri, Ca să nu rămâi tu martor suferințelor ce-am tras; Ah! de-ar putea să s-afunde sub a noianului valuri Ș-a mea ticăloasă faimă, versurile ce-au rămas! Ah! de ...
... hățașe de vulpi și de lupi, ardea un foc în jurul căruia doisprezece oameni ședeau culcați la pământ și sfătuiau între dânșii. Căciulile lor țurcănești, de blană de oaie brumărie, îndesate pănă la sprâncene, mintenele de abÅ• albă, împestrițate cu găitane negre și aninate câte pe un umăr, mănunchiurile de cuțite ce ieșeau din turetce și oțelele de pistoale ce străluceau în curălele de la brâu, le dădeau o înfățișare fioroasă, văzuți mai ales noaptea prin desimea copacilor luminați de foc. Ceva mai departe sub crengile unui stejar frunzos se vedea o piramidă de puști pe țevile cărora se oglindeau scânteile, și mai departe încă, la marginea întunericului, unde focul nu mai arunca decât slabe luciri, doisprezece cai priponiți ... cineva ceva?... adause căpitanul. Nici o vorbă, nici o șoaptă nu ieși din pieptul hoților încremeniți. — Ascultați, copii!... zise el cu un glas poruncitor de care erau deprinși să tremure cei mai aprigi din banda sa. Cine v-au scăpat pe voi de zapcilic , de bir, de havalele , care vă topeau munca și vă uscau puterile, cine v-a pus pușca-n mână și v-a insuflat dor ... ...
Paul Zarifopol - Privind viața (Zarifopol)
... adică distrugerii totale. Icoanei totale a distrugerii, singure imaginile amorului, antidotul morții, îi pot ține piept. Fără îndoială, manejele rafinate dintr-un roman de Bourget au aceeași încheiere ca un anumit capitol din Descendența omului de Darwin. Totuși, oricât te-ai amărî constatând că oamenii sunt gorile stupide, oricât te-ai dezgusta de om comparându-l cu strămoșul pitecantrop, oricât agerimea ta de observator te face să descoperi, în stările sufletești superioare, pe cele primitive și inferioare, nu poți să nu admiri fantastica feerie clădită de sufletul omenesc pe instinctul cel atât de van, chiar știind că cele mai sublime strigăte ale poeziei nu sunt decât exprimarea ritmată a chinurilor provocate de o celulă, în râvna ei nesatisfăcută de a se întâlni cu o anumită altă celulă. Așa se face că, din cele două sute zece maxime ale dlui Ibrăileanu optzeci și ... și magistral inspirator de donjuanism. Este foarte probabil că citind: Fată, pe care ai iubit-o la optsprezece ani și n-ai mai văzut-o de atunci, o iubești toată viața, un tânăr de ...