Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CA DE CEARA
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 58 pentru CA DE CEARA.
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Departe, departe
... nimic, nicăieri... Suisem niște dealuri... unde să fie? Mă uit în toate părțile... nimic, nicăieri. M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Și am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, și nici o fâșie de drum n-am întâlnit. Și când mi se păru că palatul se șterge de pe fața pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aș fi făcut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din grădinile fumurii. Lacul e roșu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă și începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici ... Și n-au mâncat tot? — Așa cred oamenii, c-or mânca tot... Și, neînțelegând nimic, ajunserăm la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească. Cum intrarăm pe ușă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucăți de carne și de pahare cu vin stăteau aplecate în aer,
Mihai Eminescu - Fata-n grădina de aur
... E rău poetul care n-o numește, Barbară țara unde-al ei renume Încă n-a-ajuns, și chipu-i răpitori Nu-i de privirea celor muritori. În vale stearpă, unde stânci de pază Înconjurau măreață adâncime, Clădi palat din pietre luminoase, Grădini de aur, flori de-ntunecime; Iar drumul văii pline de miroase Afar de el nu-l știe-n lume nime  Acolo ș-a închis frumoasa fată, Ca nici o rază-a lumei să n-o bată. Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua. Cusut în foi și roze vișinii, În mozaicuri strălucea podeaua, Din muri înalți priveau icoane vii; Fereasta-i oarbă, deși stă perdeaua, De-aceea-n sale ard lumini, făclii, Și aerul, pătruns de mari oglinzi, E răcoros și de miroase nins. O noapte-eternă prefăcută-n ziuă, Grădină de-aur, flori de pietre scumpe, Zefir trecea ca o suflare viuă, Și-n calea lui el crenge grele rumpe. Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă, Copii frumoși ai albei veri se pun pe Boboci de flori, când ape lin se vaer Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer. Acolo-nchisă cu mai multe soațe, Ca ea copile și
Ion Creangă - Fata babei și fata moșneagului
... avea nici o trecere; ș-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba și cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste. Într-una din zile, moșneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata și-i zise: — Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculți, că ești rea de gură și înnărăvită și că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te și tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ți sunt, că, orișiunde te-i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ... pe acest drum, pe unde fusese fata moșneagului; se întâlnește și ea cu cățelușa cea slabă și bolnavă; dă și ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită și seacă și părăsită, de cuptorul cel nelipit și aproape să se risipească; dar când o roagă și cățelușa, și părul, și fântâna, și cuptorul
... decât viață îndelungată. De multe ori am visat chipul ciumei și pe țiganca cea naltă-naltă ca copacii, care se primblă prin poiene cu desaga de-a umere de-amiază și se uită în țarină peste garduri... Holera sosi... Aicea începe duelul între epidemie și puterea sufletească. Aici obrazul cel de bronz al românului se topește și rămâne omul cu simțirile lui... Orbul sau cerșetorul care a cântat întâi cântecul Holerei, prin o tranziție ... era podit Iașul, se părea o stahie... Capul era dezbrăcat de păr și numai în vârf vițe surii și strălucitoare se clătinau, fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfârșită cu o perechede sprâncene tufoase ca secara de la Sfînta Elena, se lega cu un nascoroietic. Ochii mititei și scânteietori și mustața sa neagră ca pana corbului și dreaptă ca părul ariciului zburlit, doi favoriți puternici cuprinzând ovalul obrazului, arat de vine albastre, făceau din dl B. o fizionomie neuitată. Pe lângă acestea era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab, și își mânca nesfârșit mustățile. Sufletește dl B. era bun, de treabă, harnic și cinstit, de plesneai
... întreagă cu ochii ațintiți spre răsărit sorbind depărtările, călătorind cu gândul prin țările calde ale copilăriei lui, și fața lui atunci se-nveselea, se lumina, ca și când primblarea i-ar fi fost aievea. — Așa că n-ai să te duci de la noi, Aliuță? îi ziceam eu, netezindu-i barba. — Cum va fi scris! răspundea el. Pentru Aliuță tot era scris. De s-a născut, de-a mers prin bătălii, de-a căpătat răni, de-a venit la noi a fost scris. De va mai trăi mult sau puțin, de se va întoarce sau nu în țara lui, asemene era scris de mai nainte; de aceea el avea întotdeauna fața senină și liniștea sufletească a omului ce nu-și poartă grija vieții. Într-una din zile văzui în ... puștile pe umăr, se arătară în dreptul porții, nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi și Aliuță. Atunci... părăsiți de toți, intrarăm în casă ca în ultimul loc de ...
George Coșbuc - Pe pământul turcului
... spate. Ești nebună, draga mea! Zise Constantin. Ce vorbă?! Eu, nebună! O, bărbate! Un voinic frumos, ca ăsta, nu găsești în șepte sate; Vezi cât de-ndesat pășește și cât e de subțirel? Să-l sorbi într-un picur de-apă și să fugi flămând cu el! Mult e tânăr! Ca o fragă! și se vede de-omenie! Cât e de frumos!... Bărbate, ce gândești, de und să fie? Constantin vorbește-n glumă: Eu-l cunosc destul de bine! Cum? Tu nu știi unde merge; nu știi tu de unde vine?! Nevasta e în uimire: D-apoi eu n-am cum să știu; De-l cunosc, bată-mă dragul și-a minunilor să fiu! Cam râzând el mai adaugă: Nu-l cunoști? Destul de rău! E drumar și doarme noaptea chiar în pod la noi. Ba zău, Chiar în podul nostru doarme? Veronica iar întreabă, Dar la noapte? Tot ... cârligă de spinare, Prinde-a geme, scapă lacrimi, blăstămând în gură mare Toate boalele din lume. Vai, bărbate, stau să mor! Am dureri de cap, am junghiuri, toate oasele mă dor! Mă dor ochii și grumazii: tusă, trochnă și lingoare, Lângă ele, friguri, junghiuri de la cap pân la picioare! Numai Dumnezeu mă știe cum trăiesc, ca
Nicolae Gane - Privighetoarea Socolei
... Socolei. Eleonora era o ființă ciudată și plină de contraziceri. În ochiul ei, deși ar fi putut ceti cineva o inimă nestricată și un fond de multă bunătate, totuși aceste scumpe comori se ascundeau sub un văl de neiertată ușurătate. Astfel, ea nu depărta de la sine nici pe unul din tinerii ce-și făceau o glorie de a o compromite; unuia arunca o ochire, altuia un zâmbet, celuilalt o strânsătură de mână și, risipitoare ca copilul cel darnic, ea împărțea la toți câte ceva din grațiile sale, numai inima ei nu lua parte la acest joc nebunatic al tinerețelor sale ... vei izbuti să faci ceva dintr-ânsul. Această prezentare originală puse pe junele Petru în mare încurcătură. Însă Eleonora, veselă că se vedea acum scăpată de tristul ei adorator, care nu-i vorbea decât de bani și de inima lui, ponegrind pe toți ceilalți, întinse mâna noului-venit cu aceeași familiaritate ca și când l-ar fi cunoscut de-o sută de ani, și-i zise cu cel mai dulce zâmbet: — Îmi pare bine de cunoștința dumitale, domnul meu, și pentru
Mihail Kogălniceanu - Nou chip de a face curte
... sunt mai serioase, sau mai vajnice , cum ai învățat a zice în dieceasca dumitale limbă. Te duci la țară să-ți vinzi stogurile de fân, să-ți vinzi grâul din gropi, păpușoii sau porumbul din coșere, cirezile de boi, turmele de oi, rachiul din velnița cu mașină de aburi — în locul căreia ai fi făcut mai bine o școală; aceste toate le vinzi ca să strângi bani, cât vei putea mai mulți de la jidovi, odată plaga Egipetului și acum a Moldaviei; și pe urmă, cu vro câteva sute de galbeni în buzunar, întorcându-te în Iași, să ai cu ce face intrigi, cu ce da rușfeturi, cu ce lua o lojie de rândul întâi la teatrul francez, cu ce cumpăra, pentru cucoana dumitale, zariflicuri de la Miculi, cu ce tăie stos la domnul Cutare și Cutare, cu ce... cu ce...! Ei bine, în mijlocul unor asemene patriotice ocupații, întâmplatuți-s ... slujnică urâtă și bătrână, îmbrăcată cu straie stremțuroase. — Ei, asta-i? — Ba nu, ba nu; pentru că fiara noastră este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de șoim; dinții ei stau ca mărgelele, buzele îi sunt roșii ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Norocul dracului
... se umfle. Scoase repede ștergarul, îl desfăcu și se minună văzând punga pe care o aruncase. Deschise punga, și dracul, țâști! tremurând limba în gură ca o văpaiță albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos și, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o bășică de bou și un foc pâlpâi sub opincă și se stinse, risipind un miros de pucioasă. Omul răsuflă. — De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul! N-apucă să facă zece pași, și ștergarul ... l strâng de gât pân-o plesni." Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuți de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, și speriat, și necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit și altul la apus, zicând: — Duceți-vă dracului, banii dracului! N-apucă bine să sfârșească cuvântul, și zări de la răsărit turme albe și de la apus turme negre ce izvorau din lumină și din neguri ca niște ape crețe și nemărginite. De
... cum urlă! Acum, când și naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda ar fi dorit să-i arate că e cu putință ca el să nu fi murit. Câinele poate urla și numai de dor să vadă pe stăpânul său. Văzând însă că și mamă-sa își șterge lacrimile, ea o urmă în casă, fără să-i vină a ... Scormon sare și se repede între berbecii care se bat în capete, despărțindu-i pe șapte în șapte părți, apoi rămâne stând cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e sfârșită. Iar când vede că toți pasc, latră încă de câteva ori, ca semn al privegherii sale, și se întoarce încet lângă stăpânul său. Aci se întinde, își pune capul pe labele dinainte și rămâne urmând cu ochii ... ceva nepriincios. Pascu nu-l vede. El se simte singur. Câtă vreme a fost în cătănie, adeseori și-a adus aminte de el. Muntele, turma și Scormon au fost prietenii din revărsatul tinereților lui. Acuma însă, de când a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de mai nainte.
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Hagi-Tudose
... văzut biserica lor. Își freacă mânile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți caută prilej de vorbă, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași tărăgănire de glas și cu capul dat pe spate: - Ei, flăcăule, de pe unde?... Ce vânturi?... Pe la noi... ai?... Și de ce?... Ce zici de biserica noastră?... Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ți tăiem capul... De te împinge păcatul să spui ceva de sfinții uscați și drepți - unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii călări, alții pe jos și cu mânele așa de încrucișate pe piept, că palmele le ies afară din trup - pe loc bătrânii își ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roșie și-ți suflă cuvântul din vârful limbii: - Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot... Am văzut și noi... am prea văzut cum o dau în păgânește și-ți toarnă la sfinți cu ochi de om, cu mâni și picioare ca și ale noastre... Da' de, vezi d-ta, sfinții ăștia, așa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinți. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblați cu șoalda, la scris ...