Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru LACRIMĂ
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 667 pentru LACRIMĂ.
Dimitrie Bolintineanu - Proscrisul
Dimitrie Bolintineanu - Proscrisul Proscrisul de Dimitrie Bolintineanu O, văi încântătoare, dumbravă înverzită, Ce-ați desfătat adesea copilăria mea, Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită, O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea! Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin; Dar către voi adesea gândirea voi întoarce Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin. O frunză dezlipită de ramura sa verde Îngălbenește-ndată, nu poate exista Asemenea proscrisul ce patria își pierde, Pe aripile morții înclină fruntea sa. Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață, Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc, Și-aicea valea are cascade și verdeață; Dar țara e străină, nu pot să le privesc. Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor, Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge; Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor! Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare, Pe frate cu căldură la sânul său strângând; Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare, Eu nu aveam pe ...
Dimitrie Bolintineanu - Rovina
Dimitrie Bolintineanu - Rovina Rovina de Dimitrie Bolintineanu Cu degetele d-aur, fragedele zori Iar deschid spre lacrimi ochii muritori. Dar sub cort cu cerge, tot cu fir mândrite, Mircea stă cu capii armiei dorite. Părul lui străluce ca fuiorul alb, Scapă valuri late de sub coiful dalb. Fața lui lumină de trăsuri frumoase, Sub trăite zile grele, furtunoase, El ridică fruntea făr-a suferi. Vocea lui răsună fără-a osteni. Domnul le vorbește. Soarele s-arată. Dulcele repaos pe străini îmbată. Ei sunt mulți la număr, dar înfemeiați. Au venit la luptă de răpiri chemați Și dorința pradei e căzută foarte, Rar înalță omul pân'să-o cate-n moarte. — ,,Pentru țara noastră însă noi murim! În amoru-i tânăr inima mărim! Cât n-or fi românii un popor de sclavi, Demni de tot disprețul popolilor bravi, Cât roși-vor încă jugul crud să poarte, Cât a lor mărire or căta prin moarte, N-o călca străinul într-acest pământ Fără să găsească chiar al său mormânt. Cel ce nu se luptă pentru-al țării bine Nu merită viața decât spre rușine! Dar va fi, din contra, martor Dumnezeu! Inima îmi spune ...
... lume mizerii omenești Ascunse, fără milă, în piepturi femeiești. Sunt suflete pe care mizeria le pierde Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde. O lacrimă e-o lume de tainice dureri Ce sunt și-n corp și-n suflet și nu sunt nicăieri; Un zâmbet printre lacrămi e raza cea ...
Mihai Eminescu - Când crivățul cu iarna...
Mihai Eminescu - Când crivăţul cu iarna... Când crivățul cu iarna... de Mihai Eminescu Când crivățul cu iarna din nord vine în spate Și mătură cu-aripa-i câmpii întinse late, Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern, Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern... Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră, S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră, Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești, Să cuget basme mândre, poetice povești. Pe jos să șadă fete pe țolul așternut, Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume, Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume, Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud. Orlogiul să sune  un greier amorțit  Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse, Să văd roze de aur și sărutări aprinse În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit, Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă. Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă. Din el o aud astfel cum voi să o aud Ș-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit. Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă, O-nșiră apoi iarăși cum dânsa ...
Mihai Eminescu - De ce să mori tu%3F
Mihai Eminescu - De ce să mori tu%3F De ce să mori tu? de Mihai Eminescu Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină, Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină. Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond. Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc! Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină! Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc. Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată Cât te face de plăcută și de demnă de iubit, Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel. Pe când tu!... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate. Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. ...
Dimitrie Anghel - Coco Coco de Dimitrie Anghel Din romanul plănuit "Arca lui Noe" Publicată în Flacăra , 1, 20, 3 martie 1912, p. 157 Sînt longevități absolut primejdioase, și Coco , papagalul favorit al coanei Adela, spre deznădejdea noului soț ce-și luase vecina noastră, se încăpățîna să trăiască și să-l persecute ca o eternă remușcare. Să te muți așa într-o casă străină, cu arme și bagaje, cu tabieturi și obiceiuri, cu ticuri și năravuri, și să poți să te adaptezi mediului înconjurător, să știi să respecți așezarea mobilelor ce și-au căpătat un fel de inamovibilitate, după multele servicii făcute și după locul adecvat ce poate să-l ocupe în măsuratul spațiu, să poți prinde din curgerea traiului zilnic anumitele simpatii pe cari bătrîna stăpînă a casei le-a căpătat pentru unele bibelouri și nimicuri ce o înconjoară și stau risipite pe etajere ori în prietenoase colțuri, povestind de aniversări și amintiri trecute, să fii atît de dibaci ca să dai fiecărei slugi, ce a slujit înaintea ta pe un altul, gradul de simpatie de care se bucura înainte și care crede că i se cuvine e într-adevăr o problemă cît ...
Ștefan Octavian Iosif - Icoane din Carpați
... Urcînd tiptil, în zare, sus, Rîd răsfățați și drăgălași, Privind idila din apus. III Fînu-i strîns, și de pe luncă Oamenii spre casă vin. Lacrimă de-argint, scînteie Steaua serii în senin. Văile-alburesc în zare, Satul se-nvelește-n fum. Cel din urmă car răscoală Colbul adormit pe drum ...
Constantin Negruzzi - Melancolie (Negruzzi)
Constantin Negruzzi - Melancolie (Negruzzi) Melancolie de Constantin Negruzzi Publicată în Almanah literar pe anul 1839 , București, 1839 O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire Ce-n singurătate numai își are locașul seu, Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu. Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate Să aducă alinare vrunor inimi întristate, Și resfirând pe-a lor cale niște nemernice flori, Să le-mprăștie necazul ș-ai supărărilor nori; Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie, Însă nu puține are și dulcea melancolie; Ș-un om simțitor alege, decât agere clătiri, Pe ale melancoliei liniștitele uimiri. Îl privești cătând să afle în al artelor locașe Nu icoane renumite, pomeniri mândre, trufașe, Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat Stă jălind pe străini țărmuri de iubita-i depărtat; Sau un tânăr ce suspină întru-o singurătate, Suferind pentru-a sa țară, pentru drept și libertate. Câte ori a zilei rază îl găsește încă treaz, Adâncit în reverie și cu lacrimi pe obraz! Câte ori petrece noaptea absorbit întru gândirea Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea, Cugetând la suvenirea unor ...
Constantin Negruzzi - Potopul Potopul de Constantin Negruzzi Curier de ambe sexe , nr. 1, noiembrie 1837 În ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului, și jgheaburile cerului s-au deschis. Facere, cap.7 Negur-amenințătoare orizonul învălise, Iar prin nădușitul aer vântul ager vâjia, După nouri groși și negri soarele-acum asfințise, Și scaldată-n sânge luna în prejma lui răsărea. Iată mare întuneric preste univers se lasă, Și grozavul ceresc tunet începu a bubui, Tot pământul se clătește; marea din matca sa iasă; Preste lumea vinovată năvălind a se lăți. Bolta cerului se sparge subt a apei greutate, Ploaia se aruncă râuri ca pe gura unui scoc, Sate, târguri și orașe, cetăți, turnuri înecate, Se văd numai când prin nouri își fac fulgerele loc. Dumnezeu apucă-n mână paloșul de răzbunare, El e mult-îndurătorul, dar și drept-judecător, Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare, Și sumețul om să vadă că-i un vierme muritor! Munții, măgurile nalte sta subt apă îngropate, Undele spăimântătoare preste ele s-arunca; Numai a unei stânci creștet prin talazele turbate Precum un uriaș strașnic din adâncuri s-arăta. Vălmășală ...
Mihai Eminescu - Povestea Dochiei și ursitorile
Mihai Eminescu - Povestea Dochiei şi ursitorile Povestea Dochiei și ursitorile de Mihai Eminescu Crește iarba, mări, iară, Bătută de vânt de vară Unde mi-i pădurea rară. Dar în iarba cea frumoasă N-a intrat vrodată coasă Unde mi-i pădurea deasă. De desișul din pădure Nu s-atinse vro secure. Cât de naltu-i, cât de mare, Nicăieri nu vezi cărare, De și-ar pierde urmele Ciobănași cu turmele. La temei de codri deși Nu-i cărare ca să ieși, Ci-i rariște de brazi Și un ochi voios de iaz Și doi tei ca niște frați, La tulpină depărtați, La vârfuri amestecați. Iar la umbra celor tei Mi s-arată un bordei, Frunza cade de pe ei Scuturată, resfirată, Pe cărare aruncată. Iar pe prispă, singurea, Văduvioară tinerea, C-un picior îmi legăna Copilaș înfășățel, Ce îi râde frumușel. Și cum codrul se frământă, Ea își cântă, ea-și descântă, Legănând dintr-un picior Îi zicea încetișor: Â Nani, nani, puișor, Nani, nani, copilaș, O poveste spune-ț-aș, O poveste drăgălașă, Ca să-mi crești voinic în fașă. Tată-meu era cioban, Câte clipe-s într-un an Tot atâția baci avea, Cu mii ...
Ștefan Octavian Iosif - Harpistul
Ştefan Octavian Iosif - Harpistul Harpistul de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție Wer nie sein Brot in Tränen ass... [1] GOETHE Răsare vechiul soare iarăși Și trebuie să-mi părăsesc Din nou acuma adăpostul, Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul — Vai, cine știe de-l găsesc ! Pe uliți, umbre zgribulite, Ici-colo, tot mai des răsar — Chemați de strigătul vieții, Grăbiți, prin ceața dimineții, Trec oamenii la muncă iar. Cu pasul hotărît aleargă Ici un copil, ici un bărbat — Sunt veseli ; unii rîd sau cîntă, Căci fiecare are-o țîntă Și-un vis de care e purtat. Se duc, și trist le cat în urmă În colț de stradă cum dispar — Orice noroc, orice plăcere Mi-ascund o tainică durere Și-aduc în ochii-mi lacrimi, iar ! Mă simt așa, pe zi ce merge, Tot mai pierdut, tot mai străin, Ș-ades m-ademenește gîndul Să-mi fac pe lumea asta rîndul, Că sînt sătul de dor și chin... Dar totuși nu mă-ndur de moarte Cînd glasul ei misterios Mă cheamă blînd și mă-nfioară Și-n toate cîte mă-mpresoară Resimt un farmec dureros. Că nu știu, ...