Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru MULȚĂMIT
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 108 pentru MULȚĂMIT.
Antim Ivireanul - C%C3%A9le 12 roduri ale milosteniei, după cum scrie la Mathei, cap 15
Antim Ivireanul - C%C3%A9le 12 roduri ale milosteniei, după cum scrie la Mathei, cap 15 CĂ©le 12 roduri ale milosteniei, după cum scrie la Mathei, cap 15 de Antim Ivireanul Flămândului să-i dea mâncare. / Setosului să-i dea să bea. Pre strein să-l primească în casă. Pre cel gol să-l îmbrace. Pre cel bolnav să-l caute. Pre cel din temniță să-l cercetĂ©ze. Mai sunt încă și acĂ©stia: Pre cei morți să-i îngroape. Pre cei scârbiți a-i mângâia. A sfătui cĂ©le mântuitoare. A învăța pre cei neștiuți. A erta greșalele celui vinovat. A răbda cu mulțămită scârbele ce vin de la Dumnezeu și de la oameni și a ruga pre Dumnezeu nu numai pentru dânsul ce și pentru
Antioh Cantemir - Șerpele și matca de albine
Antioh Cantemir - Şerpele şi matca de albine Fabula II - Șerpele și matca de albine de Antioh Cantemir , traducere de Alecu Donici Otrăvitorul șerpe văzând pe-un teișor O matcă de albine, ca un lingușitor Începe să îi spuie: că este preafrumoasă, Că are multe daruri, că-i lumii prețioasă. Îi laudă puterea, așezământul blând, Cu care chibzuiește albinele la rând; Apoi folosul mare ce lumii se aduce Prin grele ostenele din fagurul cel dulce. Adăogând a zice: Tu foarte vrednic ești A ta împărăție că o învecinești; Dar îți lipsește arma acea de apărare, Cu care să-ți ții slava la orice întâmplare. Pre răi mai mult ațâță un bun decât un rău. Deci roagă să-ți dea ghimpe pre bunul Dumnezeu; Cruzia foarte prinde la fețe domnitoare. Albina la aceste cuvinte-nșelătoare Răspunde cu blândețe către acel viclean: — Nu-mi plac a tale sfaturi. Eu trebuință n-am De veninosul ghimpe, căci sunt încredințată, Că dușmani înăuntru nu pot avea vrodată; De cei pe dinafară copiii mă păzesc, Și eu prea mulțămită pre Dumnezeu slăvesc Că-n chipul meu arată cum trebuie să fie Un împărat pe lume: el răul să ...
Anton Pann - Însoţirea Însoțirea de Anton Pann Amorul cînd să-ntărește Între cei ce să-nsoțesc, Unul și alt pătimește Osebiți cînd viețuiesc. Nu pot ei cînd să desparte Să petreacă mulțămiți, Și o parte ș-altă parte Ummlu și șed mîhniți. Nimic nu-i mai veselește Din cîte sînt pre pămînt, Lumea toată le negrește Amîndoi dacă nu sînt. Inima lor ia plăcere Ochi în ochi cînd să privesc, Atuncea simt mîngîiere Ș-atuncea veseli trăiesc. Că Amorul unde este Deopotrivă la doi, Totdauna sînt aceste Ș-alte mai multe nevoi, Auzi, Nica mca iubită, Ale Amorului legi N-au critică osebită Lesne poți să le-n-țelegi. Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de
Anton Pann - Cucul și privigatoarea
Anton Pann - Cucul şi privigatoarea Cucul și privigatoarea de Anton Pann Privigătoarea micșoară, Stînd veselă pe tufșoară, Își răsuna cîntecelul Întorcîndu-l în tot felul. Cucul, ce abia tăcuse Și din cucuit stătuse, N-a mai putut să-i asculte Sfărămăturile multe, Ci necăjindu-se tare Îi zise cu supărare : -N-auzi tu, pasăre sură ! Proastă, farfara de gură, Ce te fărîmi într-atîtă Cu cîntarea-ți cea urîtă ? Astîmpără-te mai bine Și stînd ascultă la mine, S-auzi o dată cîntare, Dulce și cu răsunare, Iar nu supțiri gheonghenele, Ce n-au nici un haz în ele. -Jupîn cucule, ea zise, Aieve-mi vorbești, or vise, De îmi tot defaimi cîntarea Și îți lauzi răsunarea ? Într-adevăr, ai glas mare, Dar cine la gust îl are ? Cîntarea-ți e monotonă Toată, toată o broboană, "Cucu, cucu", o ții una, Atîta zici totdauna. Ca să mai făci vro figură Nu poți să o frîngi în gură, Că nu ți-e dat din natură, N-ai talent în căscătură, De cîntare nu ți-e glasul, Ești bun numai sa ții basul. -0, tu, pasăre neroadă ! Zise el mișcînd din coadă, Nu te ținea-nfumurată Că cînți mai ...
Constantin Mille - Lumea moartă
... V´a trecut idee oare, Că sătui de gândul nostru Și orbiți de-a lui splendoare Noi c´un vis ne-am mulțămi! Credeți voi că dac-am ști Că durerea-i soarta noastră Și plăcerea soarta voastră Cât pământul va trăi, Am ținea noi lumea ´n ...
Constantin Negruzzi - Întâia noapte a lui Iung
... Faci ca să uităm toate, necazu îl nădușești, Veniți de sprijăniți minte me ce rănită, De necazuri și trudi cu totul obosită. Și vă voi mulțămi în noapte ce cumplită, Când minte me de suflet s-a afla dizlepită. Ah, numai în mormânt omul cel ticălos Își leapădă trufie ...
Constantin Negruzzi - Duchesa Milanului
Constantin Negruzzi - Duchesa Milanului Duchesa Milanului de Constantin Negruzzi martie 1826 Italie, după ce o îndelungă vremi s-au luptat pentru slobozănie sa cu împărații, la ce de pe urmă o dobândisă; și ei nu mai avĂ© întru ea decât o umbră de stăpâniri în niște particularnice staturi, cari încă îi cunoște, nu atât ca să-s încredințăzi de protecsie lor, cu cât să temĂ© să aibă din puterea lor. Milanezul era cel mai mari dintre toate. Viscontezii, cari din particularnici stăpânitori să făcusă duchi, să bucura de o stăpâniri legiuită prin bunăvoință a noroadelor, și prin aceea a împăraților. Dar parte bărbătească a aceștii familii sfârșându-să, toate driturile sali au trecut în Casa de Orleans, prin Valentina Milanului, cari să măritasă după acest vestit duc de Orleans, ci s-au omorât de Ioan, ducul de Burgon. Stare ce jalnică întru care catandisâsă Franța, din pricina războaielor cu englejii și a feliuri de tarifuri de cari această împărăție era stricată, nu au lăsat pe copiii ducului de Orleans ca să-s ducă să puie stăpânire pe acest ducat. Venețienii, cari afla milanezul după plăcerea lor, negreșit l-ar fi apucat ...
Constantin Negruzzi - Uriașul Daciei
Constantin Negruzzi - Uriaşul Daciei Uriașul Daciei de Constantin Negruzzi Eu sunt născut, ostașe, în Dacia mănoasă. Unde odinioară moșii mei lăcuia, Ei nu mai sunt acuma! numai ale lor oasă. Și naltele morminte să mai văd înc-în ea! Acolo eu lumina văzui întâia dată. Cum m-am născut, îndată tatăl meu m-a luat În vânoasele-i brațe, și la marea înghețată M-a dus de m-a scăldat. Tatăl meu p-acea vreme era vârtos și tare, Slăbi însă acuma, căci a îmbătrânit Și desrădăcinează cu anevoie mare Stejarul ca să-l facă un băț de sprijinit. Eu acum îi țiu locul, eu am armele sale, Baltagul lui cel mare, arcul cel ostășesc; Eu, care stând pe munte, picioarele pe vale Îmi pui de m-odihnesc. Când eram copilandru, mergeam adeseori P-a Carpaților vârfuri, pe Pion mă suiam, Capul meu ca un munte, îmi făcea drum prin nori Și cu a mea suflare fulgerile stingeam. Atuncea iubeam foarte să merg la vânătoare, Ursu-n brațele mele, înădușit murea; Prindeam în fugă cerbii, ciutele, căprioare Asta mă mulțămea. Și apoi în deseară mă răcoream în ...
Dimitrie Anghel - Gherghina, 2
Dimitrie Anghel - Gherghina, 2 Gherghina de Dimitrie Anghel Miresmele sunt graiul florilor. Ele călătoresc pe vînt, aleargă de ici-colo, se ridică peste zidurile grădinilor, te întîmpină cine știe unde în pustiuri, te urmăresc și merg cu tine, te lasă apoi la o răscruce și dispar cum au venit, fără să știi de ce. Suflete rătăcite colindă lumea, un norod de fantome de toate culorile călătorește căutînd poarta sufletelor noastre, stăruiesc într-un fald de rochie, se ascund sub adăpostul unei frunze, se strecoară pe ferești și pe uși și umblă pretutindenea fără să le putem vedea. Merg coloratele fantome sub formă de mireasmă, trec umbrele de buchete, alunecă albastrele spectre, aproape de noi, fără să le putem atinge, fără să le putem cuprinde forma, fără să le putem vedea. Trec procesiile dulcelor moarte, își încrucișează calea, se întreabă și își răspund poate, ducîndu-și în brațe urna, în care și-au pus sufletul lor mirositor, spre cine știe ce țintirim tăinuit al întinderilor albastre. Toate își au graiul lor. Gherghina singură, marmoreana și recea floare ce stăruie pînă tîrziu în grădini, cînd vine toamna, ținîndu-și pe frunte sus, pînă și în minutul morții, coroana de petale ca ...
Dimitrie Anghel - Ultimele pagini
... ce trezește o amibă cu un strop de apă, voi picura calda lacrimă pe o amintire ca s-o fac să renască, și astfel voi mulțămi puterii ocrotitoare ce m-a lăsat să mai întîrzii printre cei vii. Iar cînd cel cu pas umbrit, care a intrat ...
Gheorghe Asachi - Esop și ștrengarul
Gheorghe Asachi - Esop şi ştrengarul Esop și ștrengarul de Gheorghe Asachi Fabulă de circonstanță Și-n anticul timp d-eroi Ștrengari erau ca la noi, Carii din ecces de minte Derâdeau și cele sfinte. Cel ce nu li sămăna Prin minciuni se defăima. Spune istoria c-Esop Au fost hâd, ghebos și șchiop, De el pruncii se spăreau, Iar nebunii îl derâdeau. Îns-acea tristă figură Era vas d-învățătură, Ce prin fabule o mie Au agiuns și-n Românie. Esop, sclav când fu-n Efes, De patronul său trimes, Trecând în o zi pin strată, Alungat au fost d-o ceată De ștrengari ieșiți din șatră, Dintre care-unul cu-o piatră Nemeritu-l-au în șele, Că-i veniră amețele. Neputându-și răzbuna, Pe ștrengarul lăuda Esop pentru ghibacie Și i-au zis: Rău pare mie Că nu pot să fac alt dar Decât numai d-un dinar. Dar vezi cela ce-au trecut, Decât mine-i mai avut; Pre el de vei nemeri, Înzecit te-i folosi. Deci ștrengarul lăudat De câștig s-au apucat Ș-așa bine au chitit Că-n cap ținta au nemerit. Îns-acest avut barbat, Fiind public magistrat, Un sergent privighitor ...