Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru NEMĂRGINIRE
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 67 pentru NEMĂRGINIRE.
George Topîrceanu - Broaştele Broaștele de George Topîrceanu Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă. Buchetele de trestii dormeau cu foșnet lin. Era o lună plină în fiecare baltă, Și-n fiecare undă o piatră de rubin. Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val, Păreau luceferi galbeni, căzuți adânc în apă Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal. Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii, Iar papura, mișcată în treacăt de zefiri, Nălța mănunchi în aer tremurătoare săbii, Prin pânza de lumină a undelor subțiri. Și broaștele semețe cântau cu glasuri multe Pe când, din înălțime, privindu-și fața-n lac, Un nour singuratic stătea uimit s-asculte Cum bat ca toaca toate și-o clipă toate tac. Se ridicau departe prelungi bătăi din palme Și note-adânci de flaut ieșeau de jos, din stuh. Părea că lapidează tăcerea nopții calme O grindină de note zvârlite în văzduh. Și cum deasupra apei s-amestecau întruna Umplând singurătatea de freamăt viu, părea Că toate laolaltă apostrofează luna. Că fiecare broască se ceartă cu o stea. Erau ocări în larma lunaticei orchestre Și rugă arzătoare în tainicul ei zvon. Spuneau ...
George Topîrceanu - C. Hogaș: Note din călătorie
George Topîrceanu - C. Hogaş: Note din călătorie C. Hogaș: Note din călătorie - Un popas de George Topîrceanu ...Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită borșului de chitici, din care începurăm a sorbi cu iuțeală, înghițind repede și încrețind sprâncenele deasupra aburului fierbinte și mirositor. Cina fu scurtă. După ce ne ospătarăm astfel, Axinia își ghemui cum putu pe o laviță, lângă vatră, trupul ei sprinten și mărunt de țarcă ostenită, tovarășul meu așeză în tăcere la capătul tarniței o pernă vârtoasă și dispăru numaidecât sub o pocladă uriașă, potrivită parcă anume pe măsura persoanei sale lungi și deșirate, iar eu ieșii în cerdac și de acolo coborâi în livadă, ca să mă pot încânta în voie de priveliștea măreață a nopții aceleia. Din înalta împărăție a umbrelor, luna și stelele care înotau în negrele și depărtatele adâncuri ale Nemărginirii, până dincolo de hotarele ochiului, umpleau văzduhul străveziu cu o pulbere diafană și viorie. Sub mângâierile ușoare și nevăzute ale unui vânt de răsărit, fânațul adânc se mlădia în valuri molatice, pe înclinarea lină a costișei, iar prin rariștea frunzișului mișcător treceau adieri răcoroase și ușoare, ca fâlfâitul unor aripi fantastice și nevăzute. ...
George Topîrceanu - Fum Fum de George Topîrceanu Vis albastru al Naturii! Cum se-nalță-ncet din sfera Pământeștilor combustii, spre azur, Spre Infinit, Cu podoabe ireale decorează atmosfera Anunțând Nemărginirii opera unui chibrit. Colonade fără număr leagă cerul cu pământul Și-n ogeagurile albe stau înfipte... Dar acum Peste case, ca o mare de lumină, trece vântul Spulberând arhitectura colonadelor de fum. Din cădelniți și din pipe prin văzduh se întretaie Fum albastru de tămâie Cu fum galben de tutun, Ori plutește-n trâmbe albe peste câmpuri de bătaie Fumul sângelui și-al morții, Fumul gurilor de tun... Alteori, din mari dezastre izvorăște ca un fluviu, Dar cu aceeași nepăsare îl primește cerul trist: Din incendiile Romei, Din Stambul Sau din Vezuviu, Din altarele lui Buda sau din templele lui Crist. Orientul își înalță fumul greu de mirodenii: Visul pagodelor albe și-al fachirilor gângavi. Miazănoapte, ceața deasă care-nchipuie vedenii, Iar Apusul, fum de fabrici, Jertfa turmelor de sclavi. Sus, în spații reci, adună cataracte de zăpadă. Lungi corăbii, la hotarul infinitului, străbat Altitudini glaciale care-amestecă grămadă Cu buhai de pe Negoiul aburii din Eufrat. Sunt acolo scări înalte, străvezii ca floarea spumii. Dar cu ochii către ...
George Topîrceanu - Noapte în ploaie (Fragment dintr-un poem)
George Topîrceanu - Noapte în ploaie (Fragment dintr-un poem) Noapte în ploaie (Fragment dintr-un poem) de George Topîrceanu ...Mai sus, la poalele pădurii, Se-mbină umbrele-n coroană Și ca-n poveste se deschide În fața noastră o poaină: Mesteceni albi, cu ramuri goale, Pe margini codrul adormit Și-n raza lunii, risipite, Căpițe mici de fân cosit... Aici nu-i nimeni să ne vadă În pacea nopții-ncremenite, O, farmec negrăit de dulce Al sărutărilor oprite!... Dar un fior prin noapte trece. Șoptesc copacii îngroziți. Un tainic murmur, — ca o apă, — Coboară-n codrii adormiți. Vin freamăte nelămurite, Prevestitoare de furtună, Și nouri vineți, colo-n zare, Deasupra munților s-adună... Acum pe bolta răzvrătită Aleargă cum îi poartă vântul. În valuri negre luna moare Și umbra-ntunecă pământul. O, doamne! Ploaia-n noaptea asta Ne strică fără milă rostul. Dar colo jos, într-o căpiță De fân, găsi-vom adăpostul... Stăm bine-așa, sub bolta moale, Cu frunțile alăturate Ca doi copii cuminți. — Ne-mbată Mirosul florilor uscate. De peste deal abia s-aude Un ropot repede-n păduri, E ploaia... Pân’ la noi deodată Ajung răzlețe picături, Și tot mai dese cad. ...
Grigore Alexandrescu - Tismana (Încheiere)
Grigore Alexandrescu - Tismana (Încheiere) Tismana (Încheiere) de Grigore Alexandrescu Iată cea mai veche și mai măreață din toate mănăstirile de peste Olt. Începută de Radu al II-lea Basarab, la 1366, ea se săvârși de fiul său, Dan, și mult mai târziu se prefăcu de Neagoe Basarab, în semn de recunoștință că și-a găsit acolo scăparea când se afla gonit de Radu cel Mare, pentru găzduirea ce dăduse sfântului Nifon. Dar prietenul unui sfânt, religiosul și blândul Neagoe, n-avea trebuință de acestă nenorocire ca să înnoiască biserica. Oricum va fi, el a fost unul din prinții cei mai buni; dar virtuțile lui au pierit cu dânsul și n-au adus nici un bine statornic la nația în care au strălucit. Atât este de adevărat că calitățile personale nu pot aduce nici un folos temeinic, când toate lucrările se întemeiază pe voință, iar nu pe legi. "Când Marcu Aurelie muri, zice Chateaubriand  romanii se readânciră în relele năravuri cu o astfel de înfocare, încât i-ar fi luat cineva de oameni care și-au dobândit de curând libertaea, ei însă nu scăpaseră decât de virtuțile celor din urmă stăpânitori." Ca să zidească Tismana, ...
Iuliu Cezar Săvescu - Cântarea lui Walmiki
Iuliu Cezar Săvescu - Cântarea lui Walmiki Cântarea lui Walmiki de Iuliu Cezar Săvescu Informații despre această ediție I În țara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali, Acolo unde palmierii înalță frunți cutezătoare, Sub cerul tropicelor roșii, sub foc de raze orbitoare, Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali, Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină; Creșteau și florile de lotus, și albe flori de iacint, Și lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină, Și-n barcă, trist, cânta poetul, pișcând din strune de argint. Cântarea lui, înduioșată, era o sfântă rugăciune, Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer; Din glasul lui puteai cunoaște că toate sunt deșertăciune, Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister. II “Brahma, Indra, o Kamadeva, Krișna, Agin, o zei puternici, “Puternici zei ce ne conduceți în lupta noastră pe pământ, “Deschideți porțile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici, “Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt. “Mi-ați dat destul, în taina nopții. Sub cortul meu de frunze late, “Să-mpace sufletu-mi, trimiteți ...
Iuliu Cezar Săvescu - La polul nord
Iuliu Cezar Săvescu - La polul nord La polul nord de Iuliu Cezar Săvescu Informații despre această ediție La polul nord, la polul sud, sub stele vecinic adormite, În lung și larg, în sus și-n jos, se-ntind câmpii nemărginite, Câmpii de gheață, ce adorm pe așternutul mării ud, Cu munți înalți, cu văi adânci, la polul nord, la polul sud. Când dintre munții solitari, îngălbenește luna plină, Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină, Se văd ieșind ai mării urși, cu ochi de foc, cu pașii rari, Când dintre văile adânci, când dintre munții solitari. Și dorm adânc, și dorm mereu nemărginirile polare, Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare, Și urșii albi, înduioșați, într-un oftat adânc și greu, Se-ntind pe labe de sidef, și dorm adânc, și dorm
Mihai Eminescu - Numai poetul Numai poetul de Mihai Eminescu Lumea toată-i trecătoare. Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde, Ce un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai poetul, Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului : În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde pasări ca el Se-ntrec în cântări.
Mihail Săulescu - Durerea lui Faust
Mihail Săulescu - Durerea lui Faust Durerea lui Faust de Mihail Săulescu Informații despre această ediție « Știu eu?... Poate că 'n clipa asta, Nu știu nimic din câte ar trebui să știu! « Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu, Și mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o știe, Dece le face veșnic spre țărmuri ca să vie, Dece le face veșnic să spumege în soare, De-apururi neoprite și veșnic călătoare !... Ce știu acum, nu este cu-adevărat ce știu? Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu — Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră, În valurile care frământă marea-albastră, În Firea necuprinsă, cu mii și mii de forme, Tot ce e sub puterea acestei vieți enorme, — Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi, Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârși ?... Și toată lumea asta enigmă poate n'are; Ci este-așa cum este — nemărginită, mare, Iar tu, o! biete suflet, tu ești atât de mic, Că nu pot ști nimic, — Că tot ce știi și câte vei ști de-aci 'nainte — Va fi ca o poveste ce pururea te ...
Panait Cerna - Închinare Închinare de Panait Cerna Viața literară și artistică, I, nr 15, 22 aprilie 1907 Când se-nsenina cerul, cu mii de stele-n față, Nemărginirea mării în raze se răsfață; Iar când își pune slava un obrăzar de nori, Pe mare cade noapte, iar vântul dă fiori ... Și lacrimile slăvii, și fulgerele-i toate Ea le primește-n sânu-i ce plânge și se zbate, ...Iubito! Astfel viața-mi legată-i de a ta, Din cea dintâi clipita de-nfioarare-a mea ... Zâmbești? Pe chipu-mi cade o rază fericită... Urăști? Îndrept spre dușmani o spadă ascuțită; Iar când te văd în lacrimi, mi-e sufletul cernit Și-n pieptul meu se zbate un demon
Panait Cerna - Iisus Iisus de Panait Cerna Publicată în revista „Sămănătorulâ€�, V, nr. 23, 4 iunie 1906 Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul… Un Dumnezeu- cum te credeau părinții- Plutește-n veci deasupra suferinții: El nu ne poate înțelege plânsul. Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie, Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt, Am spune că-i un joc dar jertfă nu e: El din ființa lui nimic n-a rupt. Dar Tu ai sângerat pe negre căi, Supt umilinți ce nu le știe cerul; Tu ai gemut când te pătrunse fier, De-au tremurat și ucigașii tăi. Și ochii tăi cei blânzi se înnoptară, Și gura ta sa-nvinețit de chin, Și duhul tău, ce nu putea să moară, A smuls din trup suspin după suspin. Un om, un om, prin patimile tale! Și, totuși, cât de sus, lumina mea, Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta! De mila ta, la glasul tău de jale, Să se deștepte morți de mii de vremi Și-adâncul lumii să se înfioare, Iar Tu, să ai privirea iertătoare, Un om să fii – și tot să ...