Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru OBOSI
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 294 pentru OBOSI.
Ștefan Octavian Iosif - Unui luptător
Ştefan Octavian Iosif - Unui luptător Unui luptător de Ștefan Octavian Iosif E mult de-atunci... și, totuși, ai crede c-adineauri Visai că lupți de-a valma cu zmei și cu balauri, Să dezrobești pe mândra copilă de-mpărat... E mult de-atunci... și, totuși, ai crede c-adineauri Visai pe-nvingătorul, încununat cu lauri, În lupta pentru bine, de-o lume admirat... Azi, obosit și sceptic, ai devenit cuminte, De visul de mărire râzi când ți-aduci aminte, Cum râzi și de himera minunii din povești; Dar te cuprinde jalea că te-ai jertfit durerii, Și-ai prăpădit o viață, luptând cu mici mizerii, Și n-ai avut o clipă norocul s-o
Alecu Donici - Frunzele și rădăcina
Alecu Donici - Frunzele şi rădăcina Frunzele și rădăcina de Alecu Donici Într-o zi de vară, lină, călduroasă, Răspândind în vale umbră răcoroasă, Frunzele pe arbor vesel dănțuiau Și cu zefirașii astfel se șopteau: — Dulce e viața frunzelor, când ele, De rouă lucinde, mândre, tinerele, Lumea înverzesc Și o răcoresc. Călătorul pacinic, obosit de cale, Oricând se arată în a noastră vale, Sub arbor el stă Repaos de-și dă. Mândre fetișoare locul vin să prindă, Vrând la umbra noastră hora să întindă; Și cel păstoraș Le cântă de jale-n al său fluieraș. Iar de primăvară, chiar privighetoarea, Cântăreața văii, cea fermecătoare, În desimea noastră mult s-a răsfățat Și ne-a tot cântat. Apoi când românul doina hăulește, El pe frunză verde întâi o numește; Înșiși zefirașii, voi ne legănați Și ne dezmierdați. — Dar spre neuitare, Nu se cade oare — Frunzelor le zise un glas din pământ -- Despre rădăcină vreun bun cuvânt? — Cine-i rădăcina? Și cum de cutează Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează? Frunzele pe arbor zise vâjâind, De ciudă plesnind. — Rădăcina face arborul să crească Și peste tot anul frunză ...
Alecu Donici - Furnica (Donici)
Alecu Donici - Furnica (Donici) Furnica de Alecu Donici O furnică De soi mică, Iar de inimă prea mare, Adusese furnicarul într-o nespusă mirare, Căci, precum al ei istoric lumea au încredințat, Ea purta grăunțe întregi de orzul cel mai mășcat. Era înc-acea furnică Și la războaie voinică: Unde viermișor vedea, Se repezea și-l prindea. Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat, Al ei ac de biruință într-o vreme au cercat. Dar furnica, ca și omul, cu dorinți nesățioase, De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase. — La târg — zise ea odată -- Mă duc lumea să mă vadă Și oamenii să se miere De vestita mea putere. Și așa, prea îngâmfată, Într-un mare car de fân ea s-au cățărat îndată; Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură Mândriei sale văzură. Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta, Când puterea să-și arăte, ea minunt nu înceta Și, cu toată-a ei silință, bețișori de fân trăgea Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea. Dar în sfârșit obosită de zadarnice cercări, Câinelui de lângă car, au zis: "Dragă, nu te mieri De-a ...
Alecu Donici - Râul și heleșteul
Alecu Donici - Râul şi heleşteul Râul și heleșteul de Alecu Donici (Hărăzită dlui Gr. Alexandrescu) — Ce vrasăzică, frate! Zicea către un râu vecinul heleșteu — Eu apele-ți mereu Le văz că sunt mișcate; Și cum nu obosești mi-e greu de înțeles. Apoi privesc ades Pe unda ta plutind, când barce încărcate, Când plute, luntri, de care sunt mai nenumărate. Aceste ostenele Zadarnice și grele, Cum nu le părăsești? Cum nu te pilduiești De-a mea viață lină De desfătare plină; Căci eu, deși nu sunt pe hartă arătat, Deși nici un poet vrun vers nu mi-au cântat, Dar stau în maluri moi, Pe perini de noroi, Ca o cucoană mare Pe puful cel mai moale; De barce, plute, luntri nu sunt împovărat Și greutatea lor asupră-mi n-am cercat. Viața fără griji în pace mi-o petrec, Căci toate pre pământ ca vânturile trec, Deșertăciunile lumești eu le urăsc Și în filosofie prin somn mă adâncesc. — Dar filosofisând, Pătruns-ai legea bine: Că apele, mișcând, Păstrează prospețime? — Asupra ziselor lui, râul au răspuns -- Și dacă astăzi eu nu sunt un râu ascuns De al istoriei prea falnică privire, Apoi pricina ...
Alexandru Macedonski - Formele
Alexandru Macedonski - Formele Formele de Alexandru Macedonski Satiră Forma-nghite astăzi fondul, ș-o justiție diformă Trece-n fața lumii dreaptă, dac-a pus dreptatea-n formă! Iar când sufletu-ți c-un altul fără preot s-a legat, Faptul în concubinagiu este-ndată proclamat. Trebuia în fața lumii să târăști acea ființă, Coram populo , iubirea să-i aduci la cunoștință, Și cu fruntea înclinată sub beteală, s-o expui La surâse cu-nțelesuri și la poftele oricui! Trebuia la ofițerul situației civile S-o mai duci, ca să-și înscrie numele pe vreo trei file, Și pe loc, după ce popa Isaiia ți-a cântat, Mulțumit să pleci acasă spre a fi felicitat, Să chemi lumea să mănânce ciocolată și cofeturi, Să ai prânz de gală seară, ș-alte multe marafeturi, Și la urmă comedia s-o pecetluiești c-un bal, Ca să-ți joace toți mireasa în vârtejul infernal, Iar când, unul câte unul, invitații mi te lasă, Să rămâi cu mama-soacră, sfeșnic neclintit în casă; Și s-o vezi cum la ureche îi șoptește-ncetinel, Sub pretextul s-o scutească de surprinderi de-orice fel, Vorbe multe ...
Alexandru Macedonski - Rondelul sfârșitului
Alexandru Macedonski - Rondelul sfârşitului Rondelul sfârșitului de Alexandru Macedonski Omenirea e ca moartă. Vii sunt numai flori și plante. Ea-și deschise neagra poartă Ce clădită-a fost de Dante. Stema ei de diamante Nimicită-a fost de soartă. Omenirea e ca moartă. Vii sunt numai flori și plante. Spre-ale visului ghirlante Nici-o aripă n-o poartă; Obosit e chiar Atlante, De povara ce tot poartă. -- Omenirea e ca
Alexandru Vlahuţă - La icoană La icoană de Alexandru Vlahuță Noaptea s-a lăsat pe vale, și cătunu-i adormit. În bordei sărac, la vatră, suflet trist și chinuit, Fără somn, tânăra mamă copilașu-și ține-n poală, Și plângând îl netezește pe obrajii arși de boală. De cu sară mititelul încetase să mai țipe: Se ducea, văzând cu ochii, viața-i fărâmită-n clipe. Peste ochii mari și tulburi cad pleoapele-obosite, Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite De al morții frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate... Ea tresare; cum le-ascultă, șir de fulgeri îi străbate Întunericul din suflet. Pe păreți, în bezna rece, Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece. Iat-o scoborând la vale, galbenă și istovită, Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea ațintită Spre biserica cu sfânta, ea-și silește-ncetu-i pas. De trei nopți și două zile bate drum făr de popas; Ș-ar fi ocolit pământul făr-a se simți trudită: Ea credea profund, orbește... Mare și nenchipuită E credința ce-ntr-un suflet înnoptat și trist încape! Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape, Își zicea ...
Alphonse de Lamartine - Seara (Lamartine)
Alphonse de Lamartine - Seara (Lamartine) Seara de Alphonse de Lamartine Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1830 Seara aduce lina tăcere; Pe pustii stânce eu așezat Iau după urmă al nopții car Ce-n aburosul senin pășește. Venus se nalță pe orizon, Și la picioare-mi steaua-amoroasă Cu-a sa lumină misterioasă Argintuiește verdele șes. Prin deasa frunză acestor arburi Auz zefirul încet șoptind Lângă morminte ast sunet simt Parcă ar trece zburând o umbră. Dar totodată scapă din cer Senină rază din steaua nopții, Și pe tăcuta-mi frunte-ndreptată Lin se revarsă peste-ai mei ochi. Dulce lucire d-un glob de flăcări! Rază mult dragă! ce mă voiești? Vii oare-n sânu-mi cel obosit S-aduci lumina într-al meu suflet? Sfințita taină acestor lumi Te cobori oare ca să-mi descoperi, Taină ascunsă l-această sferă În care ziua te-așteaptă mult? O-nțelepciune neînțeleasă Te îndreptează la ticăloși? Ce! vii tu noaptea a-i lumina Ca dulcea rază unei nădejde? Vremea ce vine ai ca să spui Inimii triste ce-n veci te cheamă? Rază mult sfântă, ești aurora Acelei zile ce n-are-apus? Inima-mi toată se- ...
Alphonse de Lamartine - Singurătatea
Alphonse de Lamartine - Singurătatea Adeseori pe munte, când soarele apune, Eu, obosit de gânduri, la umbră rezemat, În jos peste cămpie vederea-mi se repune, Privind cum se destinde cu-ncetul și treptat. Aici spumegă râul în undele-i muginde Și șerpuind se pierde în depărtat ascuns; Lacul colo-și revarsă apele lui dorminde, Pe care steaua serii ivită le-a pătruns. Seara-și aruncă încă o rază rubinoasă P-al munților nalt vârf de brazi încoronat; Ș-a umbrelor stăpână în caru-i rourat Pășaște, și albește o pânză fumegoasă. Religiosul sunet, curmând astă tăcere, În aer se revarsă din turnul goticesc; Pe călător oprește; și luciul câmpenesc Ne-nsuflă-n locul zilei o sfântă mângâiere. Dar sufletu-mi, l-această vedere felurită, Rece, nimic nu simte plăcere pe pământ; El înainte-mi este o umbră rătăcită: Soarele nu-ncălzește pe cei ce nu mai sânt. Stânce, colnice, dealuri, d-a rând le iau pe toate, Din margine la alta, d-apus la răsărit, Nimic nu las din lume, și văz că nu se poate Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit. Ce pot afla în aste livezi, ...
Cincinat Pavelescu - Așteptatei
Cincinat Pavelescu - Aşteptatei Așteptatei de Cincinat Pavelescu Mi-e sete de-o iubire nouă! Visez curatele-i ispite, Cu setea florii ofilite Ce-așteaptă-nvietoarea rouă. M-a obosit minciuna oarbă A sărutării prefăcute... În van, femeile pierdute Voit-au inima să-mi soarbă! Căci simt cu asta mă mângâi, Adânc în suflet îngropate Comori de dragoste, curate Ca sărutările dintâi. Ți le păstrez pe toate ție, Doar tu fiorul să le știi, Tu, ce odată o să vii, Necunoscuta mea
Cincinat Pavelescu - Cântecul omului
Cincinat Pavelescu - Cântecul omului Cântecul omului de Cincinat Pavelescu Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm! Vin dintr-o țară depărtată, Pe care harta n-o arată... Sunt obosit, aș vrea să dorm. Sunt ani, sunt ani de când alerg Tot înainte, înainte! Cu-aceeași întrebare-n minte: De unde viu și unde merg? Și barca-mi nu mai e la fel, Iar pânzele-i imaculate, De la plecare, sunt pătate, Ca și o masă de hotel, O mânam eu sau mă ducea În voia vântului tot anul? Eram sau nu eu căpitanul Sărmanei bărci ce rătăcea? O amintire mi-a rămas: Țara nădejdii-n depărtare, Mi se părea atât de mare Și-am ocolit-o într-un ceas! Un gând mă turbură, mâhnit, Ca un ecou de harfă spartă: E visul meu neîmplinit, E idealul meu de artă! În goana lui, izbit de stânci, Mă-ntorc la mal, mânat de soartă, Pe inimă c-o floare moartă, S-ascunză rănile-i adânci. Și-acum, în drumul spre mormânt, Privind amurgul arămiu, Când simt ce-aș fi putut să fiu, Mă-nduioșez văzând ce