Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru SPRIJINI
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 132 pentru SPRIJINI.
Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă!
Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă! Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gârleanu În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, asta-i asta: cașcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza-i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câțiva pași mărunți până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Așa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe ...
Emil Gârleanu - Fugitul Fugitul de Emil Gârleanu Aduși în odaie, de către aghiotant, rămân amândoi în fața ofițerului de serviciu. Bătrâna e mărunțică, plecată puțin de șale; de sub bariz de-abia i se zărește fața suptă. Își are sumăieșul pe umeri; mâinile și le ține una deasupra celeilalte. Băietanul e înalt, bine legat, dar cam galben la față. E îmbrăcat într-un cojoc cu lâna mițoasă întoarsă în afară. Își tot trece căciula dintr-o mână într-alta. După un răstimp, vin lângă masa de după care sublocotenentul îi privește. Flăcăul pleacă în jos capul și spune: — Eu sunt Vasile al Lixandrei. Ofițerul se uită mirat. — Sunt Vasile al Lixandrei... Din cumpania a doua. — Ești întârziat? — Nu, sunt... Vasile al Lixandrei... și-s dizirtor. Sunt din cumpania a doua, și am fugit anțărți. Ofițerul se ridică și-l privește cu interes, apoi întreabă: — Cum ai fugit? Și de ce? Băietanul tace. Atunci bătrâna își trece dosul mâinii peste gură, își trage un capăt al sumăieșului peste umăr și vorbește: — Lasă, Vasile, să spun eu. Să vă grăiesc eu, domnule căpitan, că bietul nu poate vorbi de inimă ră... ...
Emil Gârleanu - Gâza Gâza de Emil Gârleanu Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ...
Grigore Alexandrescu - Mormintele. La Drăgășani
Grigore Alexandrescu - Mormintele. La Drăgăşani Mormintele. La Drăgășani de Grigore Alexandrescu Când vizitam odată locașurile sfinte, Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat, Eu mă oprii pe valea bogată în morminte, Unde atâți războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertății întâi au înălțat. Ziua de mult trecuse: natura obosită... Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai ușor vânt; Nimic viu: eram singur în lumea adormită, Și stelele deasupra pe lunca părăsită Luceau ca niște candeli aprinse pe-un mormânt. Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulțimii întărâtate valuri, Când din robie scapă un neam împovărat. Și ochii-mi s-ațintiră pe semnul mântuinței Ce singur se înalță în locul de suspin, Protector al durerii, nădejde-a suferinței, Labarum vechi al luptei, simbol al biruinței, Prin care-a-nvins barbarii creștinul Constantin. Și mă gândeam l-aceia ce umbra-i învelește, La Grecia modernă ce ei au sprijinit; Căci jertfa pentru nații la cer se priimește, Căci sângele de martiri e plantă ce rodește Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit. Precum cei dintâi preoți ...
Ion Luca Caragiale - O ședință la "Junimea" în ajunul Anului Nou
Ion Luca Caragiale - O şedinţă la "Junimea" în ajunul Anului Nou O ședință la "Junimea" în ajunul Anului Nou de Ion Luca Caragiale Berbantul Ghermani , cel dintâi sosit, se plimbă agitat prin salon și învârtind bastonul cântă: Ființa-mi jună duios te cere, Scoțând suspinuri neîncetat, Iar tu, iubito, vreo mângâiere Nu-i dai să fie mai ușurat. Jak Negruzzi , intrând, cu vocea stinsă [1]: La jocuri cu Lucsița ades mă întâlneam, Când ea era copilă și eu copil eram, Aveam în tot momentul certări și împăcare, Eu mă certam prin semne și ea cu vorbă tare. Menelaos , după ce a ascultat uimit, dus, transportat cu gândul în Câmpina-Wagon: Aferim, bre, Jak, Ce craidon, ce drac, Mare șarlatan, Îh! Aman, Aman! Jak Negruzzi: Un fruct este puterea, ce-nșeală la privit, Frumoasă-i este coaja, dar miezu-i putrezit [2]. Menelaos , exclamând cu regret: Putere!... oh! puterea, Ioc, puterința mea. Marghiloman , copilul Eyolf al lui Titu, intră călare pe băț: Frunză verde de susai, Oh! vai! Ca mâni vine luna mai Și-alergările de cai, Hi, hai! Tache Laurian apare cântând: Nevastă, bărbatul tău Prăpădi-l-ar Dumnezeu, Căci p-acasă nu-l mai ții, Și ...
Ion Luca Caragiale - Un dicționar român
... de care s-a servit autorul spre a da viață definițiunilor sale a fost preocuparea de a sprijini cu mărturii autentice vorbele și imanțele lor de sens. Percurgând vrun cuvânt cu o bogată ramificațiune de însemnări, dispuse cu pricepere și metodă, în momentul ...
Marius Marian Şolea - Absint Absint de Marius Marian Șolea Sînt fericit în orașele și comunele poporului meu sensibil și vioi în destin. mă simt ca un mușuroi de furnici. mine, amintiri și voluptate... să mergem în doi prin țara cu chei și arnici peste oase uscate! s-au fandosit și ele, cuvintele limbii române, poeții își pun poalele în cap, ca în loc de ouă clar să li se vadă intertextul – ultima culme pe care s-a tolănit inteligența înainte de marele salt. merg prin orașul acesta, brațele sînt tocite de scris, sufletul mi se sprijină de trup ca de-o umbră. bocancii, plini de noroi și de neaoșe speranțe, îmi strălucesc peste toate, scuipați puțin de lună. dezlipesc cerul de pe umeri și doare asfințitul acela pe care-l știe tot omu’. de la mine a rămas sîngeriu. albastre autobuze minerești mă privesc cu ochii lor de faruri prăfuite. stau aliniate precum nenorocirile neamului și în poziție istorică îmi dau onorul ca unui mare comandant de idei și emoții. nu vreau să rîd, mă întorc la casa de cultură să-mi continui lansarea în orașul acesta. și să primim toți flori de la ...
Mihai Eminescu - Cu mâine zilele-ți adaogi...
Mihai Eminescu - Cu mâine zilele-ţi adaogi... Cu mâne zilele-ți adaogi... de Mihai Eminescu Cu mâne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine În astă lume a-l urma, Precum când soarele apune El și răsare undeva. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleași frunze cad. Naintea nopții noastre îmblă Crăiasa dulcii dimineți; Chiar moartea însăși e-o părere Și un visternic de vieți. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înțeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Și-nvârte universu-ntreg. De-aceea zboare anu-acesta Și se cufunde în trecut, Tu ai ș-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Cu mâne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi, Având cu toate astea-n față De-a purure ziua cea de azi. Priveliștile sclipitoare, Ce-n repezi șiruri se diștern, Repaosă nestrămutate Sub raza gândului
Mihai Eminescu - Cu mâne zilele-ți adaogi...
Mihai Eminescu - Cu mâne zilele-ţi adaogi... Cu mâne zilele-ți adaogi... de Mihai Eminescu Cu mâne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine În astă lume a-l urma, Precum când soarele apune El și răsare undeva. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleași frunze cad. Naintea nopții noastre îmblă Crăiasa dulcii dimineți; Chiar moartea însăși e-o părere Și un visternic de vieți. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înțeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Și-nvârte universu-ntreg. De-aceea zboare anu-acesta Și se cufunde în trecut, Tu ai ș-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Cu mâne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi, Având cu toate astea-n față De-a purure ziua cea de azi. Priveliștile sclipitoare, Ce-n repezi șiruri se diștern, Repaosă nestrămutate Sub raza gândului
Mihai Eminescu - Sarmis Sarmis de Mihai Eminescu Mijește orizonul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească. Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Iși limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă Â Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă. Deodată luna-ncepe din ape să răsaie Și pân- la mal durează o cale de văpaie. Pe-o repede-nmiire de unde o așterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește. Cresc valurile mării și țărmul negru crește Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri. O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg. Tăind în două ...
Nikolaus Lenau - Surugiul Surugiul de Nikolaus Lenau Traducere de Ștefan Octavian Iosif Vraja dulcei nopți de mai Stăpânea afară, Sus, de-argint pluteau bălai Nori de primăvară. N-auzeai pe lunci și văi Nici un glas să sune, Singură umbla pe căi Raza blondei lune. Molcom fremăta abia Numai vântul serii, Spre a nu trezi cumva Pruncii primăverii. Chiar și tainicul izvor Parcă amuțise, Ca să cruțe-a florilor Parfumate vise. Cornul său la gură-atunci Surugiul pune Și-l făcu prin văi și lunci Vesel să răsune. Și sunau cei patru cai Sprinteni din copite, Ce prin înfloritul rai Ropoteau grăbite. Și părea că trec în zbor Și aleargă toate, Speriind în goana lor Liniștea din sate. Când, prin raiul ce-l zărim Cum străbatem, iată Fără veste-un țintirim Ochilor s-arată. Zidul mohorât stătea Sprijinit de stâncă, Crucifixul sfânt veghea Sus, în jale-adâncă. Surugiul domolind Dintr-o dată trapul, Sus, la crucifix, privind, Trist întoarce capul. — Ierți, măria-ta, de-oprim, Însă n-am ce face: Colo, sus, în țintirim Un tovarăș zace. Și de câte ori mă-ntorn, Mă îneacă plânsul: Nimeni nu suna din corn Mai frumos ca ...