Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru COBORÎ
Rezultatele 221 - 230 din aproximativ 544 pentru COBORÎ.
Iacob Negruzzi - În dulcea lună mai
Iacob Negruzzi - În dulcea lună mai În dulcea lună mai de Iacob Negruzzi Informații despre această ediție În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare Și vesel de plăcere tot sufletul tresare, Eu singur în mâhnire, în suferinți și chin Vărs lacrimi de durere și mult amar suspin. În dulcea lună Mai când tainic luna plină Și mii de mii de stele pământul însenină Pe cerul vieții mele s-adună negri nori Ce-ntunec-al meu suflet și-l umplu de fiori. În dulcea lună Mai când păsările cântă Și armonii divine natura toat-încântă În mine-un glas de jale se plânge disperat Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoșat. În dulcea lună Mai când dulci și calde raze Din soare se coboară și totul înviază Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ Și-ndrept a mele gânduri spre recele
Iacob Negruzzi - După furtună (Iacob Negruzzi)
Iacob Negruzzi - După furtună (Iacob Negruzzi) După furtună de Iacob Negruzzi Informații despre această ediție Pe cer s-adună nor peste nor Furtuna muge spăimântător, Vâjâie vântul, trăsnetul pică, Pământul geme și se despică! — Dar totul trece, furtuna zboară Liniștea morții jos se coboară Și după trăsnet, fulger și vânt Urmează groaza unui mormânt. — Și-n al meu suflet nor peste nor Se grămădise spăimântător, Amor și ură crud vâjâiau Inima 'n două mi-o despicau. Dar astăzi toate, toate-au trecut Și-n groaza morții s-au prefăcut. Nici o simțire nu mai e vie Inima-mi este goală, pustie, Cutreier lumea rătăcitor Fără de ură, fără de
Iacob Negruzzi - Prigonire Prigonire de Iacob Negruzzi Informații despre această ediție Prigonire 'nverșunată Ah! ca mine niciodată Om pe lume n-a simțit De-un chip mândru și iubit De m'afund în cugetare Înainte îmi apare — Nesfârșit îl văd în gând Cum surâde dulce, blând; De mă primblu prin grădine Eu îl văd în jur de mine Printre stele, printre nori Și prin aer și prin flori, De ieu cartea, pe-orice pagini Văd aceleași dulci imagini Iar de scriu, eu scriu cu dor Numai versuri de amor. Și când noaptea se coboară Ș'a mea minte împresoară Eu văd iar acel surâs Zioa 'n visuri, noaptea 'n vis. Chipul, știu, e nălucire, E părere, amăgire — Însă este o părere Ah! și dulcea mea
Iancu Văcărescu - Adevărul (Văcărescu)
Iancu Văcărescu - Adevărul (Văcărescu) Adevărul de Iancu Văcărescu VI Nimic nu e nou, Nimica neștiut Din cîte arăt vouă : Lumina nouă nu e, Dar ea desființează Grămada-ntunecimei. Cercarea am pornit-o, V-am dat făgăduială ; Dar n-alerg să vă-mbăt. Precum fac demagoghii, Ce, îmbătați de fumul Atotputerniciei, Umblă ș-înșală lumea Cu jertfe, mîglisire Sub fățăria Blîndeței, omeniei Și facerii de bine, Cît izbutesc d-ajunge Aleși să stăpînească ; Îndată dau de față Cumplita tiranie, Cheamă pre înțeleșii Ministri să slujească. A lor deșertăciune. Adun, ascund comori Din biruri înfocate, În sfaturi tot greșite, Mii izvodiri fac nouă ; Vor să dezgroape morții, Cînd nu le mai ajunge A viilor avere. În lupta desfrînării Iubirii de domnire, Se-nșală între dînșii, Se rod în vicleșuguri, Se luptă să apese Strigarea pătimirii ! Stau pînă cînd vîlvoarea Odată-i prididește ; Atunci tiranul vina Descarcă pre ministri, Ministrii pe tiran ; Cuvinte de-ndreptare De joc, de rîsul lumei ! Întărîtînd norodul Pînă cînd se deșteaptă, Și cere socoteală, Și răzbunare cere, Groaznică-n sfîrșit vine, Nu de la cer pedeapsa, Ci de la harnici oameni : Oameni ce s-înțeleg Ca dumnezeii vieții ! Vrednici de închinare, Dar prea ...
Iancu Văcărescu - Glasul poporului subt despotism
Iancu Văcărescu - Glasul poporului subt despotism Glasul poporului subt despotism de Iancu Văcărescu Apărută în volumul Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt I. Văcărescu , cap. Sfaturi practice (1848) (1821) Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală ! Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală ! Să tremure, să tremure cumplita tiranie: Zdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie ! Ființa ei și numele în iad să se coboare ! Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare ! Drept îndreptînd oricare drept poporu n-are plată; Minte-nțeleaptă mintea lui prin fapte se arată. Ai libertății fii sînt toți sub steagu-i cîți se-adună, Toți robii își rup fiarăle ! Toți bunii s-împreună. Poporu-ncrede cîrmele-i la fiii făr'de lege. Să tremure ! să tremure cumplita tiranie ! Zdrobit va fi cine-o-ndrăzni gînd de tiran să-i
Ion Heliade Rădulescu - Destăinuirea
Ion Heliade Rădulescu - Destăinuirea Destăinuirea de Ion Heliade Rădulescu Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV I Inima-mi obosită — și nu de ani, nu încă, -- Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc; Valuri, crivețe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc. Pe la-nceputul verii vifore prea geroase Asupră-i se răscoală s-o-nghețe-aci pe loc, Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc! Un foc! și ca acela ce arde-ntr-o câmpie Albită de troiene și toată-n vijelie, Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat, Arsura e într-însul, care îl mistuiește, Și nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzește; Lumina-i face groază și celui înghețat. II S-o face el cenușă? vreun pârjol v-aduce? Nu știu... Dar a lui urmă neștearsă-n veci va fi Și oricând călătorul pasul p-aci-și va duce, Oprindu-s-o să zică: "Odat-a ars aci." Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume, Străin și rece fie oricând aicea ...
Ion Heliade Rădulescu - Elegie I. Trecutul
Ion Heliade Rădulescu - Elegie I. Trecutul Elegie I. Trecutul de Ion Heliade Rădulescu Aură scumpă ce pieptu-mi poartă, Nume prea dulce ce glăsuiesc. Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc, A vieții mele senina soartă! Soție bună, îngerul meu, Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege Prin vecinici noduri vru să ne lege, Din doi să facă un singur eu; Chip ce ca fulger ce-n nor trăiește Ș-alt nor d-atinge, atunci pe loc Repede șarpe lucește-un foc, Aprinde, arde tot ce-ntâlnește; Astfel, îndată ce s-a ivit, Lucește-n minte-mi, mă-nflăcărează, Prin vine-mi repede circulează Focul ce m-arde, și-s fericit. Cerească, limpede fericire Ce raiul naște, dar foarte rar, L-Adam, la Eva întâiul dar Ca să cunoască din nemurire! Ești fericită, căci te iubesc, Și-nflăcărata asta simțire Este nectarul de îndulcire Relelor toate ce mă-ntâlnesc. Te iubesc, scumpă, dar de ce trece Grabnica vreme iute la zbor? Ia, și ne zice că e trecător Tot, și-l împinge la mormânt rece. P-ale ei aripi trecem și noi; Pe nesimțite, ah, tinerețea Zice: Adio !... și bătrânețea Ne-arată drumul plin de nevoi. ...
Ion Heliade Rădulescu - Războiul
Ion Heliade Rădulescu - Războiul Războiul de Alphonse de Lamartine Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1829 De ce sunete viteje urechea-mi e speriată? Glasul trâmbiței răsună, cai ninchează sforăind; Coarda-n sânge înmuiată, Ca sabia-ncrucișată, Sună pavăza lovind. Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat Armele! și eho iară armele! mai depărtat. Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc, Decât crivățul mai iute din tot locul năvălesc; Și ca două aripi negre deodată se întind Din coastele cele dese de legiuni șiruind. Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind, Pe-ndoitele-i genunche se oprește sforăind. Trăsnetul încă tot doarme, și-n câmpul cel mărmurit O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit. Nu s-aude decât marșul atâtor mii de soldați Alergând naintea morții căreia sunt închinați, A carelor uruire, armăsarii ninchezând, Poruncile-adăugite și aerul răsunând, Sau vântul care izbește în steaguri ce fâlfâiesc Și-n taberele vrăjmașe înotând se îndoiesc; Și când seamănă, umflate de biruință, c-ar sta Gata înaintea slavei singure de a zbura. Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios. În fruntea-amânduror taberi ...
Ion Heliade Rădulescu - Seara (Lamartine)
Ion Heliade Rădulescu - Seara (Lamartine) Seara de Alphonse de Lamartine Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1830 Seara aduce lina tăcere; Pe pustii stânce eu așezat Iau după urmă al nopții car Ce-n aburosul senin pășește. Venus se nalță pe orizon, Și la picioare-mi steaua-amoroasă Cu-a sa lumină misterioasă Argintuiește verdele șes. Prin deasa frunză acestor arburi Auz zefirul încet șoptind Lângă morminte ast sunet simt Parcă ar trece zburând o umbră. Dar totodată scapă din cer Senină rază din steaua nopții, Și pe tăcuta-mi frunte-ndreptată Lin se revarsă peste-ai mei ochi. Dulce lucire d-un glob de flăcări! Rază mult dragă! ce mă voiești? Vii oare-n sânu-mi cel obosit S-aduci lumina într-al meu suflet? Sfințita taină acestor lumi Te cobori oare ca să-mi descoperi, Taină ascunsă l-această sferă În care ziua te-așteaptă mult? O-nțelepciune neînțeleasă Te îndreptează la ticăloși? Ce! vii tu noaptea a-i lumina Ca dulcea rază unei nădejde? Vremea ce vine ai ca să spui Inimii triste ce-n veci te cheamă? Rază mult sfântă, ești aurora Acelei zile ce n-are-apus? Inima-mi toată se- ...
Ion Heliade Rădulescu - Serafimul și heruvimul
Ion Heliade Rădulescu - Serafimul şi heruvimul Serafimul și heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului de Ion Heliade Rădulescu Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie? Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos? Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie? Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?! Ochii tăi... e seninul, Buza ta e zâmbirea, Fața ta e blândețea, Ca pieptu-ți nu e crinul; Dragoste ți-e privirea, Totul ești frumusețea. Ființa-ți luminează, Mărirea te-nconjoară, Liniștea te-nsoțește: Pasu-ți de naintează, Slava-mprejuru-ți zboară, Preajma-ți pace vestește. Frumos serafim! îmi place La tine a mă uita, În ochii tăi a căta; Lumina lor este lină! În ochi-mi izbește plină Blânda lor, senina pace. Tu mă înveți cântarea, Tu îmi însufli pieptul, Tu îmi arăți cărarea Care merge d-a dreptul La fiica armoniei. Lira ta e cerească, Glasul ei m-aripează, Ființa-mi pământească În zborul său cutează La scaunul veciei. Și-n somnu-mi, și aievea ființa-ți mă-nsoțește; Chipu-ți mi-e faț-oriunde, în preajma mea el zboară Din soare se repede, din lună ...
Ion Luca Caragiale - "Răzbunarea lui Anastase"
Ion Luca Caragiale - "Răzbunarea lui Anastase" „Răzbunarea lui Anastaseâ€� de Ion Luca Caragiale Acesta e titlul povestirii istorice pe care d. Ciru Oeconomu [1] a publicat-o zilele trecute. O analiză critică amănunțită nu poate încăpea în cadrul nostru; noi trebuie să ne mărginim a ne arăta numai în linii generale impresia ce ne-a făcut-o citirea acestei lucrări. Autorul, ocupându-se mai demult cu studiul așezămintelor juridice de pe vremea marelui Teodosiu, a fost atras de farmecul acelei epoce așa de frământate în urma cuceririi dreptului de dominare în statul roman de cătră religia creștină. Cercetările juridice l-au îndemnat să penetreze și-n domenul celor istorice, și farmecul acestora a inspirat jurisconsultului povestirea ce ne prezintă. În scurt, este istoria unui tânăr pribeag, de cea mai joasă proveniență, care, din depărtările vastei împărății, vine cu un băț în mână și cu o traistă-n spinare în marea cetate romano-creștină, să-și caute și el, ca alți mulți, norocul. Și îl și găsește, ca toți acei ce știu bine să rabde și pot să-ndrăznească mult. Norocul îl ia de mână și-l duce pe ...