Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru UNEȘTE
Rezultatele 251 - 260 din aproximativ 649 pentru UNEȘTE.
Mihai Eminescu - Departe sunt de tine...
Mihai Eminescu - Departe sunt de tine... Departe sunt de tine... de Mihai Eminescu Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptând în față-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul lovește în ferești, Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești, Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci, Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci; Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini Ți parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini... Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți, În sărutări unim noi sărmanele vieți... O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit, cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smult... Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de
Mihai Eminescu - Departe sunt de tine
Mihai Eminescu - Departe sunt de tine Departe sunt de tine... de Mihai Eminescu Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptând în față-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul lovește în ferești, Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești, Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci, Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci; Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini Ți parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini... Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți, În sărutări unim noi sărmanele vieți... O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit, cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smult... Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de
Mihai Eminescu - Din Halima Din Halima de Mihai Eminescu Harun-al-Rașid prin Bagdad adese Tiptil pe uliți cu vizirul iese, Pe când prin frunza verde de platane Seninul nopții luminos se țese. Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare Ei pe ferești se uită, prin pridvoare, Colo aud râzând cu veselie, Dincolo suspinând vreun om ce moare. Și-astfel sultanul singur cercetează Orașul lui, pe când în somn visează. Durerea toat, adâncu-ntreg al vieții Va s-o pătrunz-a minții sale rază. Giafer vizirul l-asfințitul serii I-arată ale vieții vii mizerii. Nu de războaie, chin și crudă moarte  De-adâncul gol al inimei te sperii. Deci într-o seară-ajung mergând departe, Pe uliți strâmte și prin pieți deșarte, Sub zidul unei case vechi și negre, Cu trepte scunde și cu ușe sparte. Aud din întru țipăt și suspine, Aud cum unul bate pe-oarecine, Iar cel bătut țipa strigând mai tare: ,, Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine." Ei stau uimiți. Giafer pe scări se suie, Încet cu mâna ușa o descuie, Se uită-nluntru și-o minune vede, Cum ca să vadă n-a fost dat altuie. ...
Mihai Eminescu - E ceasul cel de taină
Mihai Eminescu - E ceasul cel de taină E ceasul cel de taină de Mihai Eminescu E ceasul cel de taină, în care-inelul sorții Unește-al vieții capăt cu începutul morții: Sub piedica aceasta bătrânii mor în pace Și se concep copiii acei ce se vor face; Cei însurați desigur aceia că vor naște; Pe cel făr- de soție iubirea îl va
Mihai Eminescu - Eu nu cred nici în Iehova
Mihai Eminescu - Eu nu cred nici în Iehova Eu nu cred nici în Iehova de Mihai Eminescu Eu nu cred nici în Iehova, Nici în BuddhaÂSakya-Muni, Nici în viață, nici în moarte, Nici în stingere ca unii. Visuri sunt și unul ș-altul, Și tot una mi-este mie De-oi trăi în veci pe lume, De-oi muri în vecinicie. Toate-aceste taine sfinte  Pentru om frânturi de limbă  În zădar gândești, căci gândul, Zău, nimic în lume schimbă. Și fiindcă în nimica Eu nu cred  o, dați-mi pace! Fac astfel cum mie-mi pare Și faceți precum vă place. Nu mă-ncântați nici cu clasici, Nici cu stil curat și antic  Toate-mi sunt de o potrivă, Eu rămân ce-am fost:
Mihai Eminescu - Miradoniz Miradoniz de Mihai Eminescu Miradoniz avea palat de stânci. Drept streșină era un codru vechi Și colonadele erau de munți în șir, Ce negri de bazalt se înșirau, Pe când deasupra, streșina antică, Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt. O vale-adâncă ce-ngropa în codri, Vechi ca pământul jumeta din munte, Mâncând cu trunchii rupți scările negre De stânci, care duceau sus în palat  O vale-adâncă și întinsă, lungă, Tăiată de un fluviu adânc bătrân, Ce pe-a lui spate văluroase pare A duce insulele ce le are-n el  O vale cât o țară e grădina Castelului Miradoniz. Iar în castel de treci prin colonade Dai de înalte hale cu plafondul Lor negru strălucit și cu păduri De flori. Păduri cărora florile Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii, Și crini, ca urnele antice de argint, Se leagănă pe lugerii cei nalți, Iar aerul văratic, dulce, moale. Ca stelele sunt musculițele prin frunze Și împlu aerul cel cald cu o lumină Verzuie, clară, aromată. Fluturi  Cu părul de-aur și cu aripioare De curcubău  în haine de argint Din floare-n floare fâlfâiesc ...
Mihai Eminescu - Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer
Mihai Eminescu - Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer de Mihai Eminescu GOETHE Spun popoară, sclavii, regii Că din câte-n lume-avem, Numai personalitatea Este binele suprem. * Nu faci efect; nesimțitori Rămân cu toții? Fii pe pace: Când piatra cade-n mlaștină, Ea nici un cerc nu face. * Ca-n ziua care lumii te dete, în tării Sta soarele în crugu-i spre-a saluta planeții; Crescuși dup-acea lege, de ea și azi te ții, Cum o urmași pe-atuncea, pășind în drumul vieții. Nu scapi de tine însuți, cum ești trebui să fii: Din vechi ne-o spun aceasta sibile și profeții, Și nici un timp cu nici o putere laolaltă Nu frâng tiparul formei, ce vie se dezvoaltă. LUCREȚIU Vezi prin oraș frecându-se cela și iar la palatu-i Vine degrab, deși de urât fugise de dânsul, Mai îndemână deloc nu se simte aici ori aiurea. Vezi-l mânând telegarii; la țară aleargă c-o grabă, Parcă gonește cu zor să stingă vro casă aprinsă, Dar abia dă de pragul vilei de țară și cască. Greu se-ntinde pe somn, ori caută alte petreceri, Ori dorit de oraș, se- ...
Mihai Eminescu - Sala-i mare, strălucită
Mihai Eminescu - Sala-i mare, strălucită Sala-i mare, strălucită de Mihai Eminescu Sala-i mare, strălucită, Masa-i albă, oaspeți mulți, Vorbe dulci să tot asculți  Și lumina-i îndrăgită De ochi lucii, de ochi mulți. Icia unii stau alene Și visează și gândesc, Colo alții chiuiesc, Iar femei cu lunge gene Râd în taină și privesc. Una face că nu vede Și cu capul stă plecat, Pe când ochii,-namorat, A lor raze își repede La străinul întristat. La străin cu fruntea pală Și cu părul ca de corb  Buzele ei roșii sorb Când în brațe și pe poală Doarme dus amorul
Mihai Eminescu - Sarmis Sarmis de Mihai Eminescu Mijește orizonul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească. Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Iși limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă Â Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă. Deodată luna-ncepe din ape să răsaie Și pân- la mal durează o cale de văpaie. Pe-o repede-nmiire de unde o așterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește. Cresc valurile mării și țărmul negru crește Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri. O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg. Tăind în două ...
Mihail Halici-Fiul - Odă (Halici-Fiul)
... Mihail Halici-Fiul - Odă (Halici-Fiul) Odă de Mihail Halici-Fiul Informații despre această ediție Carmen primo et uni genitum Linguae Romano-Rumanae Honoribus Fortunae et Auspiciis Impenetrabilis Dacici Argonautae Praenobilis Domini Francisci Paricii, Papensis etc. Veteris oculissimi in Illustri Enyedina Haliciastri ...
Mihail Kogălniceanu - Ștefan cel Mare arhitect
Mihail Kogălniceanu - Ştefan cel Mare arhitect Ștefan cel Mare arhitect de Mihail Kogălniceanu Ștefan cel Mare, eroul Moldaviei, când vroia să răsplătească pe vitejii tovarăși ai strălucitelor sale biruințe, dăruindu-le moșii, el nu-și bătea capul să le măsoare cu odgonul numărul fălcilor și al stânjinilor, ci, nou inginer, se suia pe un deal și de acolo le hărăzea cât vedea cu ochii, însemnându-le de hotar zările și râurile. Precum era curios inginer, el nu era mai puțin curios și arhitect. La anul 1466, el hotărâse să ridice mănăstirea Putna, în aducere aminte a două campanii slăvite ce făcuse în Ardeal și în Bugeag, pe care-l smulsese din mâinile turcilor; această mănăstire fu asemene menită să slujească de lăcaș rămășițelor muritoare ale eroului. Când, dar, veni vremea ca să se aleagă locul unde era să se înalțe această frumoasă zidire, Ștefan cel Mare se sui pe vârful unui munte ce este lângă mănăstire, împreună cu doi copii din casă și cu vătavul lor, poruncindu-le să tragă fieștecare din arc. Săgeata celui întâi slujitor ajunse într-un delușel ce se cheamă până astăzi Sion și este lângă mănăstire. Acolo, după porunca domnului, se făcu ...