Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru VECHI
Rezultatele 261 - 270 din aproximativ 908 pentru VECHI.
Ștefan Octavian Iosif - Un imn francez lui Eminescu
... acele cânturi, În care se trezește al Romei geniu antic. Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște Același sânge nobil al rasei vechi latine, Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine, Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște! De-atunci și munca ...
Ștefan Octavian Iosif - Vedenia
... uie-a pustiu și-a moarte... În deset urma mi se pierde Și-ajung într-o dumbravă verde. La mijloc, subt un vechi stejar, Dau de frumoasa fată iar ; Și cum o văd, mă ia fiorul : Ea mînuia acum toporul ! Cioplea-n tulpină și-avînta Toporu-n aer ...
Ștefan Octavian Iosif - Veteranul
Ştefan Octavian Iosif - Veteranul Veteranul de Ștefan Octavian Iosif Culcat pe-o bancă-ntr-o grădină Pustie, doarme și suspină În vis, și creștetu-i nălbit Străluce nins de lună plină. Arar vreun trecător grăbit În treacăt dă din cap și cată La el, — își vede-apoi de cale Mergând la treburile sale... El n-are drumuri, n-are rost, El n-are nici un adăpost Sub larga boltă înstelată O traistă căpătâi, o zdreanță De mantă veche, un toiag — Tovarăș vieții de pribeag — Și nici un dor, nici o speranță! Și cum pe bancă stă culcat, E parc-un naufragiat Pe-o scândură de vas sfărmat. Zvârlit, la voia întâmplării, De jocul apei înspumat Pe-un țărm pustiu, din largul
Ștefan Octavian Iosif - Visează codrul
... nopți de vară Pe luminișuri luna bate, Dar nimfe nu mai saltă-n hore... Și-n fund de peșteri depărtate Doar apele îngînă tainic Legende vechi
Ștefan Octavian Iosif - Viziune telegrafică (Reminiscență)
... Ştefan Octavian Iosif - Viziune telegrafică (Reminiscenţă) Viziune telegrafică (Reminiscență) de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel Informații despre această ediție Un turn din zile vechi rămas. Doi spadasini. Schimb de cuvinte. Pas înapoi, pas înainte. Un zângănit, un jalnic glas. Tumult. O ceată de arcași. Un felinar pe-obrazul pal ...
Ştefan Petică - Cântec uitat Cântec uitat de Ștefan Petică 1900 ...Și coardele vorbiră prelung și trist. Eu n-aș fi voit să le ascult, căci știam bine amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară așa de rugător și notele se tânguiau așa de sfâșietor, încât am rămas pe loc, ca și când mi-ar fi fost ochii prinși de ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii. Iar coardele vorbiră prelung și trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră ce se mișcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară! Cărarea se desfăcea albă și prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit. Copacii stăteau nemișcați ca niște copaci fermecați de poveste veche și luna părea prinsă pe imensa boltă albastră. Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, și în toată această magie strălucită și ciudată a nopței numai umbrele negre ale teilor își lăsau dulcele lor mister ca un vis duios peste o serbare veselă. Și coardele spuseră prelung și trist povestea înainte. O notă ușoară sălta zglobie ca o rază de lună furișată prin frunzișul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum ...
Ștefan Petică - II (Și flautul magic vorbi)
Ştefan Petică - II (Şi flautul magic vorbi) Și flautul magic vorbi de Ștefan Petică Și flautul magic vorbi; tremurată O notă stângace sălta peste clape Ca vocile stinse în murmur de ape Și-ncet simfonia căzu întristată. Plutea o durere ca-n tainele sfinte Pe sala cea veche și-n flacări aprinse Murea ziua albă pe stofele-ntinse Iar flautul magic plângea înainte. Mănunchiuri albastre de mici viorele Lăsară parfumuri subtile și clare În preajmă: o dulce și caldă-ntristare, Și nota ușoară lovea în perdele. Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte Și iată! În vraja de note ușoare Iubeam pe frumoasa etern visătoare; Iar flautul magic plângea
Ștefan Petică - I (Când vioarele tăcură)
Ştefan Petică - I (Când vioarele tăcură) Când vioarele tăcură de Ștefan Petică Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă Ce plânge răslețită pe strunele-nvechite, Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă Pe visurile stinse din suflete-ostenite. Arcușurile albe în noaptea solitară Stătură: triste paseri cu aripile întinse, Păreau c-așteaptă semne, și strunele vibrară, Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse! Și degetele fine, în umbră sclipitoare Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate Pe flaute de aur în seri de evocare A imnurilor triste din templele uitate. Murise însă cântul de veche voluptate, Și triste și stinghere vioarele părură În noaptea-ntunecată de grea singurătate Fecioare-mpovărate de-a viselor
Ștefan Petică - La poalele crângului
Ştefan Petică - La poalele crângului La poalele crângului de Ștefan Petică 1900 Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaș zbârnâie un cântec monoton și un toporaș galben întinde petalele lui lacome de sărutări spre mine. E lumină în aer, lumină multă și toate celea sclipesc, desfășoară o bogăție orbitoare de culori. Soarele trimite raze fierbinți cari-ți amintesc momente de profundă senzualitate... Ridic capul. Un nor cenușiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un cuget rău într-o inimă nevinovată. Sunt fericit. Senzații dulci mă năvălesc și pare că mă doboară, atât sunt de multe și atât sunt de intense. Sufletul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde și pe toate le simte. De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrățișarea caldă a razelor de soare, și sărutările zboară prin văzduhul clar și trezesc în minte-mi icoane de dragosti apuse. Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea accea, ah, cât n-am simțit eu în noaptea aceea! Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era ...
Ștefan Petică - XII (Apune soarele pe dealuri)
Ştefan Petică - XII (Apune soarele pe dealuri) Apune soarele pe dealuri de Ștefan Petică Apune soarele pe dealuri În slava purpurei de sânge Și răsunând adânc din valuri Doinește-un glas și parc-ar plânge; De simți o caldă adiere Trecând pe fruntea ta curată Ca și o șoaptă care piere Sub bolta serei înstelată, Să știi că-i ruga mea senină, Ca visul nopților de vară, Ce se înalță-n umbra lină În ceasul jertfelor de seară. De vezi plutind pe blonda rază O umbră albă visătoare Și crezi că-i îngerul de pază Cu aripi lungi ocrotitoare, Să nu te-nșeli, căci visu-mi trece În zborul său primăvăratec, Și-i tot așa de alb și rece, Când se înalță singuratec. Spre marea boltă luminoasă. Făcând durerea mai amară Și amintirea mai duioasă În ceasul jertfelor de seară. Și dacă roua clară cade Frumoșii ochi adânci de-i scaldă. Când treci sub vechile arcade În parfumata noapte caldă, Nu-i roua rozelor în floare Căzută-n nopțile cu lună, Nici plânsul dulce de izvoare, Ci e iubirea mea nebună, Căci lacrimi mari și tăinuite Ca roua limpede și rară Coboară-ncet și liniștite În ceasul jertfelor de
... de brice; Plinesc a lui voință ca sfântă datorie. El îmi spunea c-odată, într-o călătorie, Stând sara la popas, Găsi un vechi prieten, cu care a și mas. Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare, Cu pace-au adormit. A doua ...