Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru (SE) OPRI
Rezultatele 271 - 280 din aproximativ 757 pentru (SE) OPRI.
Dimitrie Anghel - Tovarășii (Anghel)
... și ei de douăzeci de ani stăpîneau un oraș. La anumite ceasuri, se trezeau cu toții, privind prin opt ochi somnoroși lumina, tot atîtea fălci se deschideau formînd un uriaș căscat, diferite combustibile înghițeau fiecare și apoi ciudata mașină alcătuită se punea în mișcare. Cînd începuseră tovărășia asta nu erau ca astăzi; doctorul era brun, vizitiul blond, iar bidiviii suri, și uitam să spun că și ... vechiul oraș cu căsuțele lui strînse, una lîngă alta, sub streșinele cărora se aciuiază atît de puține bucurii și așa de mari dureri, căuta să se deprindă parcă, zicîndu-și : Și noi am avut un ieri, am strălucit frumoase și nouă la soare, am găsi alăturea pe altele mai vechi decît ... față, streșinile noastre acum picură aceleași lacrimi și ferestrele deschise spre drum privesc aceeași viață... Drumul printre ele, ca un rîu liniștit, curgea drept, cotea, se umplea de umbre pe unde-și întindeau pomii frunzarele deasupra zăplazelor, se lumina din nou mai încolo, se revărsa într-o piață și apoi își relua cursul în linii drepte sau zigzaguri, ca să ducă aceiași trecători o bucată de vreme, să-i ...
Constantin Negruzzi - Oscar D'Alva
... Boltele nu mai răsună de a cornului strigare, Numai crivățul vuiește prin curtea plină de spini; Și când vântul suflă tare zidurile zguduind, Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind. Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar; Însă peana lui cea neagră nu se vede fâlfâind P-aceste locuri acuma, și nici steagul lui măcar! Angus binecuvântase ziua de el mult dorită Când Oscar văzu lumina. Era-ntâiul său ... a mânui lancea ș-a ucide pre vrăjmași. Negrele lui Oscar coame vântul le învăluia, Iar a lui Allan cosițe încrețite se-mpletea, Dar deși fața lui este d-o frumseță-ncântătoare, Fruntea-i e posomorâtă, palidă și gânditoare. Oscar avea suflet nobil cum se cade la viteaz, Adevărul și onurul strălucea p-al lui obraz. Nu era însă ca dânsul și fratele său Allan, El păstra sub dulci cuvinte ... eu fără de cinste. Viața ce-mi poate-ndulci? El îmi era mângâierea. Bucuria-mi s-a trecut!“ Astfel jalnicul părinte se-ntristează, plânge, geme, Pân ce la urmă a durerei tămăduitoare vreme Lacrimile îi usucă și-i potoale măhniciunea, Căci inima-i ...
George Gordon Byron - Oscar D'Alva
... Boltele nu mai răsună de a cornului strigare, Numai crivățul vuiește prin curtea plină de spini; Și când vântul suflă tare zidurile zguduind, Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind. Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar; Însă peana lui cea neagră nu se vede fâlfâind P-aceste locuri acuma, și nici steagul lui măcar! Angus binecuvântase ziua de el mult dorită Când Oscar văzu lumina. Era-ntâiul său ... a mânui lancea ș-a ucide pre vrăjmași. Negrele lui Oscar coame vântul le învăluia, Iar a lui Allan cosițe încrețite se-mpletea, Dar deși fața lui este d-o frumseță-ncântătoare, Fruntea-i e posomorâtă, palidă și gânditoare. Oscar avea suflet nobil cum se cade la viteaz, Adevărul și onurul strălucea p-al lui obraz. Nu era însă ca dânsul și fratele său Allan, El păstra sub dulci cuvinte ... eu fără de cinste. Viața ce-mi poate-ndulci? El îmi era mângâierea. Bucuria-mi s-a trecut!“ Astfel jalnicul părinte se-ntristează, plânge, geme, Pân ce la urmă a durerei tămăduitoare vreme Lacrimile îi usucă și-i potoale măhniciunea, Căci inima-i ...
Ion Luca Caragiale - Smărăndița
... rece, în care Murgana se juca cu botul ei dulce, moale și care mirosea a lapte muls numai de-atunci. Murgana, după ce se mai odihnea, iar bea, și bea și bea, și apoi se uita la stăpâna ei și iar bea. Și Smărăndița zicea oftând: — Aide, Murgano, sora mea; aide acasă: ne așteaptă mama... Mama?... Nu!... ne așteaptă ... ori călare, ori în căruță, cu un cal, cu doi, cu trei, ori cu oricâți să fi fost, că era drum umblat și bătut, nu se putea opri să zică: — Doamne! Doamne! Ce mândrețe de case, de parcă e un palat din poveste în mijlocul raiului!... Dar ale cui or fi, moșicule ... coada, când la dreapta, când la stânga, când în sus, când în jos, tot de ele dai cu ochii; tot pe ele le vezi fudulindu-se tot acolo în vârful dealului și seara după soareapune, când se potolește lumea și se joacă toți copilașii și vin să ceară la mama, din găleată, lapte muls cald, fiecare cu covățica lui și cu bucățica lui de mămăligă, și ... și mai tulbure fericirea blândă care-i alinase sufletul ei chinuit, mâhnit, zdrobit. Smărăndița, fiica Ilinchii, asta era totul în lume pentru Ilinca, mama Smărăndiții. ...
Panait Istrati - Chira Chiralina
... Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu același nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat și necăjit. — Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Și cred că am tot dreptul să înțeleg viața cum ... limbă!â€� Asta-i, poate, pentru că lumina vine din vorba celor tari, probă Dumnezeu care a trebuit să vorbească ca Lumina să se facă.â€� În liniștea acelei seri primăvăratice, sirena unui vapor săgeta aerul cu fluieratul ei strident. Tânărul se trezi, în vreme ce o adiere parfumată de trandafiri și garoafe îl întâmpină. Adrian se îndreptă spre marea alee care se întinde de-a lungul malului înalt ce domină portul și Dunărea. El se opri un minut pentru a privi miile de lămpi electrice care scânteiau pe vapoarele ancorate în port și pieptul i se umflă într-un nestăpânit dor de ducă. “Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găsești pe unul din aceste pacheboturi, care alunecă pe ... păcălit: asta ar însemna că ești necinstit... — Poate că sunt... — Nu, Stavrule, vrei să mă înșeli; tu nu ești un om necinstit! Stavru ...
Dimitrie Bolintineanu - La piramide
... a o schimbare; De zeii săi poetici și cerul a scăpat; Iar voi, o monumente d-eternă admirare, Nestrămutate-ați stat! II Colo se arată valea dalbă, verde, Unde Nilul vesel, șerpuind, se pierde Printre sicomori. Cairul înalță albele-i palate, Vesele moschee, grațios săpate 'N marmură cu flori. III Dar mai colo se zărește Cel deșert spăimântător, Unde viața își oprește Pasu-i verde, râzător. Amblemă de tăcere a tristelor mormânturi În care tot adoarme, plăcere ... lungul chin; În care numai pasul fantasticelor vânturi Deșteaptă un suspin. Unde vântul ce omoară Nalță munții de nisip, Ce pe fiecare oară Schimbă forma, se risip. Dar luncile deșarte atât sunt de mărețe, Atât de melancolici, cât ochiul privitor, Ce cată tinerețe, Se-nturnă să ascunză o lacrimă de dor! IV Dar ziua se abate. — Pe undele pălite A mării de nisip, Se luptă umbra tristă cu razele ei mute Ce-n noapte se risip. Iar formele lor albe se schimbă cu durere Pe fiece minut, Și tremurânde-noată în umbră și-n tăcere Sub vălul lor tăcut. V Dar colo pe hotarul deșertelor tăcute ...
Alexandru Vlahuță - România pitorească
... mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâltori, colo se umflă, se burdusește și urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata de la cârmă; amândoi comandanții sunt pe punte, în picioare, cu ochii ... n bucăți la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. Peste pumnii lor încleștați, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Și în vălmășagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mișcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colțuros și se întinde ca o pânză. Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriași, cari de aci încolo au a purta străjile României, s-a ... mâncare leșuri pentru trei ani de zile. * Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. Pe malul stâng, căsuțe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se scoboară la adăpat. În fața pichetului Hinova, grănicerul nostru, cu arma la umăr, pare o statuie de bronz. Livezile satului se ...
Vasile Alecsandri - Istoria unui galben
... Cu tine! Ce fel? GALBENUL (repede, adunându-și suvenirele) : Dar... îmi aduc aminte... într-o noapte întunecoasă, marea era întărâtată de furtună... corabia era să se înece la Sulina... Toți se rugau lui Dumnezeu ca să-i scape.... PARAUA: Așa este, bine zici. Eu tremuram de frică și, deodată, zuruind cu disperare, m-am aruncat și ... ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite. PARAUA (lunecând către galben) : Ah! GALBENUL și PARAUA (lipindu-se într-o amoroasă îmbrățișare) : Soarele meu! Luna mea! Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monedelor se schimbă încet-încet într-o zuruire slabă sau, mai bine zicând, într-o suspinare metalică care se pierdu în deșerturile lumii și al cutiei. O tăcere drăgălașă urmă după aceasta, tăcere ce dovedea o mare câtime de simțire în sânul monedelor; tăcere ... până și mie, un străin, coardele inimii și mi-a adus două lacrimi de compătimire pe marginea genelor. Peste câteva secunde ambii amorezi se traseră puțin înapoi, se uitară lung unul la altul, făcându-și amândoi o dureroasă revizie, și ziseră următoarele, cu glas pătruns: GALBENUL (oftând din greu) : Cât ești de schimbată
Mihail Kogălniceanu - Ștefan cel Mare în târgul Băiei
... povesti este bătălia de la Baia , un nume care trebuie să ne aducă aminte atât de vitejia strămoșilor, cât și de starea înflorită în care se afla odată acest târg, astăzi sat, și pe care, după atâte veacuri, il vedem astăzi încercându-se a se reîntoarce prin industrie la vechea sa celebritate. De la întemeierea Principatelor Românești, Ungaria a făcut pretenții de suzeranitate asupra lor. Încă astăzi vedem ... în minutul cel mai aprins, calul său lovit căzu mort sub dânsul. Ungurii, socotindu-l ucis, și începuseră a suna de biruință, adunându-se pe lângă dânsul; dar vitejii săi aprozi [3], făcându-i un zid cu trupurile lor, îi dădură vreme ca să se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descălecând, dădu calul său domnului; Ștefan, fiind însă om mic și neputând a se arunca pe șa: "Doamne, îi zise aprodul, eu m-oi face o moviliță, și vino de te suie pe mine și încalecă" Voievodul, așa ajutat ... iarăși pe tron pe Petru Aaron, ce fusese odată domn al Moldovei și care, izgonit de Ștefan cel Mare, cu un alt pretendent numit Berendel, se ...
... dânsa, încât mă credeam cel mai nenorocit om de pe lume. În zadar îmi cântau ciocârliile deasupra capului, în zadar Balan care pricepuse și el, se vede, durerea mea căuta să mă lingă pe obraz în chip de mângăiere, în zadar se așterneau dinaintea mea fânațele înflorite și lanurile de grâu, în zadar îmi curgeau păraiele limpezi de-a curmezișul drumului chemându-mă parcă anume ... învârtind mămăliga, ghilind pânză la părău, sau făcând oblojele dascălului Gheorghie de la strana dreaptă!... La această din urmă închipuire, ce-i drept, simțeam potolindu-se întrucâtva flacăra amorului meu, dar în lupta ce se petrecea în mintea-mi tulburată, Măriuca cea drăgălașă cu flori pe cap biruia uneori pe cealaltă Măriucă, cea cu oblojele, și atuncea focul se aprindea iarăși viu în inima mea. Într-un rând strigătul cel obicinuit viziteiesc: tbrrrn... îmi răsună în urechi și nadiceanca se opri dinaintea unei crâșme. Era soarele pe la miazăzi și căldura nesuferită. Balan scotea o limbă de-un cot. Constantin viziteul îmi zise că avem de ... țiganului care-și rânjea dinții și se
Mihail Kogălniceanu - Tainele inimii
... sub numele disprețuitor de cafenele , nu sunt vizitate decât de canalie, adică de negustori, de vătaji, de câțiva scriitori, de tot ce, în sfârșit, nu se numără între rangurile aristocratice sau care au pretenție de aristocratice. Grecii singuri au făcut o cafe pentru evgheniștii lor. Lipsa cafelelor se îndeplinește iarna prin restaurantul francezului Nodet, fecior lui Jean Nodet din Cvartirul Latin din Paris, care a venit să hrănească cu biftecuri în ... lipsa se înlocuiește prin cofeterii, în care societatea aleasă de ambe sexele obicinuiește de a veni, după primblarea Copoului, să ieie înghețată, țiindu-se cei mai mulți în trăsurile lor dinaintea dughenei, oprind comunicația orașului întreg, și alții, între care și unele din damele cele mai civilizate, adică mai ... nimică de pizmuit luxului cofetăriilor Parisului și a Vienei, orașele ce-i stau zi și noapte în ochi. La anul 1844, însă, când se petrecea istoria ce am a vă desfășura, cofetăria dlui Felix era cu totul altfel, și încă astăzi acei ce se vor grăbi vor putea-o vedea, de nu întreagă, dar măcar în ruinele sale; grăbească-se ...