Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ÎNFIORAT
Rezultatele 31 - 40 din aproximativ 129 pentru ÎNFIORAT.
Dimitrie Anghel - Sonata lunii
Dimitrie Anghel - Sonata lunii Sonata lunii de Dimitrie Anghel Publicată în Țara nouă , I, 3, 25 dec. 1911, p. 188—190. Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rînduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal. De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-și capul pe mînă, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc. Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un ...
Duiliu Zamfirescu - S-aud... S-aud... de Duiliu Zamfirescu S-aud pâraiele cum curg În pacea palidei lumine, Se umple valea de amurg, Iar eu mă duc gândind la tine. S-aude clopotul la schit: Merg pustnicii să se închine; Luceafărul a răsărit, Iar eu mă duc gândind la tine. S-aude buciumul în munți Înfiorând cu lungi suspine Tăcerea codrilor cărunți... Eu mă tot duc gândind la tine.
Emil Gârleanu - Cocoşul Cocoșul de Emil Gârleanu În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoșul — pașa, cum îi zic toți ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere ...
Emil Gârleanu - Gâza Gâza de Emil Gârleanu Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ...
Enache Gane - Visul lui Cupidon
Enache Gane - Visul lui Cupidon Visul lui Cupidon de Enache Gane Informații despre această ediție Minerva (în o fecioară, fiind metamorfosită Cu niște veșminte albe, peste tot împodobită), Despre Capitol vinea, țiind în dreapta ei mînă De niște spini înverziți, înpletită o cunună, Și după ce au agiuns, cu un aer mult măreț Lîngă dînsul cel smerit odată cel mai semeț, L-au rădicat de o mînă, în picioare drept în sus Ca unui erou spre cinste, în cap cununa i-au pus, Asemănînd împletirea, atîtor nenorociri. Ce au făcut prin a sale, cătră răle iscusiri. Și luînd pe el de mînă, cu o multă sîlnicire Prin prăpăstii, munți și dealuri, l-au purtat spre osîndire. Apoi l-au dus prin orașă, oarecînd mai înflorite Care de săltătici tigri le-au văzut el lăcuite Și strălucirea zidirei în năruiri prefăcută (Tristul sfîrșit care vine, după desfătare multă). De acolo nu departe, la o hrubă agiungînd Și cu mînie fecioara-ș, prin întuneric mergînd, Au voit să-l părăsească precum el i-au fost lăsat În întuneric palatul ca să rămîie uitat). Dar rugîndu-se fecioarei, cu o așa tînguire Care pornește pe pietre cătră o milostivire, L- ...
George Coșbuc - Povestea căprarului
George Coşbuc - Povestea căprarului Povestea căprarului de George Coșbuc Publicată în Literatură și artă română , 1899, nr. 1 (25 nov.) Când ne-au respins de la movilă, Căzurăm mulți pe-aceste lunci. Și-ntreg un regiment atunci, De ce-a văzut, a plâns de milă. În șiruri strânse și-mproșcând Necontenit cu foc mulțimea, Se da-ndărăt dorobănțimea, Loc turcilor pe șes făcând. Curgea și mult și iute focul, Iar între-ai noștri și vrăjmași Erau cel mult optzeci de pași Dar noi lăsam cu palma locul. Și, iată-n urma tuturor. Un biet căprar, având un frate Ucis, s-opri să-l ieie-n spate, Și-apoi spre șir porni cu zor. Dar, lunecând pe iarba udă Fiind și slab, căzu-n curând, Iar noi strigam să intre-n rând; El a rămas nevrând s-audă. La ochi cu pușca l-am văzut, Îngenuncheat acolo-n cale, Trăgând spre-arapii ce din vale Veneau mereu. O, n-am crezut Că omul în mânie poate S-azvârl-așa de mult omor, Că plumbii-n deznădejdea lor Curg râu! Dar azi le cred pe toate. Iar noi ne-ndepărtam mereu, Și i-am strigat ...
George Coșbuc - Somnul codrilor
George Coşbuc - Somnul codrilor Somnul codrilor de George Coșbuc Informații despre această ediție La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc Stă singur. E întuneric și plin de spaime locul, Arnulf e însă tare, și vesel arde focul. El și-a-ncercat departe prin alte țări norocul Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc. Așa dori Hatursa: bărbatul ei să fie Un braț vestit în taberi și mare-n vitejie. Și Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat, Vândutu-și-a palatul și-n taberi a plecat — Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat. E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere; Și focul arde vesel, e noapte și tăcere. Dar galbenele flăcări prin codru străbătând Ajung pe la culcușul de iederă uscată A negrei Nopți. Și Noaptea de zare deșteptată Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată, S-apropie de flăcări și-aproape-n urmă stând Viteazului în față, ea lung la el privește, Domol, apoi cu glasul abia-nțeles, vorbește: „Tu cine ești, străine? De tulburi somnul meu? Cu gândul morții-n suflet, s-alergi murind mereu, Să n-ai ...
George Topîrceanu - Balada morții
George Topîrceanu - Balada morţii Balada morții de George Topîrceanu Cobora pe Topolog Dintre munți, la vale... Și la umbra unui stog A căzut din cale. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... El era drumeț sărman Muncitor cu sapa. Oamenii l-au îngropat Într-un loc aiurea, Unde drumul către sat Taie-n lung pădurea. Și de-atunci, lângă mormânt, Plopi cu frunză rară S-au zbătut ușor în vânt, Zile lungi de vară. Soarele spre asfințit Și-a urmat cărarea. Zi cu zi l-au troienit Vremea și uitarea. Dimineața ca un fum Urcă pe coline, Zvon de glasuri dinspre drum Până-n preajmă-i vine. Peste vârfuri lunecând În argint, condurii Înfioară când și când Liniștea pădurii... Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. Stă și-așteaptă fără glas Parcă — să măsoare Cum se mută, ceas cu ceas, Umbra după soare... Astfel, tot mai neștiut Spre adânc îl fură Și-l îngroapă-n sânu-i mut Veșnica Natură. Vara trece; pe cărări Frunza-n codru sună. Trec cernite înserări, Nopți adânci cu lună. Iar când norii-nvăluiesc Alba nopții Doamnă, ...
George Topîrceanu - Pruncul Pruncul de George Topîrceanu Un văl de ceață albă și subțire, Ca un lințoliu străveziu de mort, Înconjura biserica bătrână. Și-n dimineața zilei de aprile Simțeai plutind în aer, pretundindeni, Fiori, adânci fiori de fericire, — Prinosul larg al firii, când pământul În mii de forme dăruie luminii Belșugul lui puternic de viață... Pluteau spre cer miresme-ngemănate Căci liliacul tânăr înflorise Și crengi plecate ascundeau în umbră Mănunchiuri de sfioase viorele. Și-n dimineața zilei de aprile Vedeai cum stă încremenită gloată De muncitori și de femei tăcute Pe treptele amvonului pustiu. Iar colo, jos, pe-o lespede de piatră, În fața lor sta pruncul părăsit. Un pumn de țărnă, o scânteie ruptă Din flacăra eternă a vieții... Și trupul cald topise bruma nopții Ce se-nchega în picături curate Ca niște lacrimi reci de muceniță Sclipind pe fața lespezilor aspre. Părea că piatra neclintită plânge!... Cum se strângea, înfiorat de frig, Plăpândul trup ursit de-acum durerii, Și fața-i mică s-o cuprinzi în palmă, Cum întindea gurița după hrană, Cu buzele-i atât de diafane Ca două foi subțiri de trandafir! Cum, printre voi, nu-i nimeni, — nici ...
Gheorghe Asachi - Clopotul și limba lui
Gheorghe Asachi - Clopotul şi limba lui Clopotul și limba lui de Gheorghe Asachi Ah, ce soartă înfiorată! Zicea clopotul odată Cătră limba ce-l lovea. Ușor lucru ți se pare A urla fără-ncetare Atât vuiet și de ce? Di ce, nu știu, limba-i zice, Aninatu-m-au aice Să-ți dau ghionturi nencetat. Pe frânghie-ntreabă, vere, Ea mă trage cu putere, De-am lovit, am ascultat. Clopotul de la frânghie Di se mișcă vra să știe, Di ce trage cu amar? Dar frânghia răsucită Zice că pre ea învită Însetatul palamar. Palamarul de-altă parte Zice: Popa știe carte Ș-a suna m-au rânduit. Dar, aleu, de-atâta sunet, Gemet, vuiet și răsunet Bietul popa-au asurzit. Di-l întrebi di ce, de unde? El n-aude, nici răspunde, Ce din cap semne făcea, Și pre clopot îl supune Vuietul tot să răsune, Fără a ști macar di
Gheorghe Asachi - Paladiul moldovenilor
Gheorghe Asachi - Paladiul moldovenilor Paladiul moldovenilor de Gheorghe Asachi Pentru ziua aniversală a inaugurărei Academiei din Iași, serbată în 3 iulie 1838 Dacă Troia-n a ei ziduri Paladiul ar pi pastrat, Care Gioe chiar din Olimp a trimes spre-a ei ferire, A lui Priamos domnie în putere și-nflorire Teafără-ntre pericoli pe temeiuri ar fi stat. Nu a zeilor urgie, nu Ahilevs înfiorat, Nici a grecilor mii vase ce vărsau foc și pieire, Nu Ulis prea înțeleptul, cu ghibacea uneltire, Ilion ș-a sale temple în țărân-ar fi surpat. Cu asemene scop mare, nației mântuitor, Reglementul ca paladiu pe-Academie a urzit, Ca să fie de virtute și științe viu izvor. Că Moldovei sânta Pronie fericire a menit Pe cât zelul și credința vor păstra acest odor, Care după ani o mie p-orizon i-au