Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru APUCAT
Rezultatele 31 - 40 din aproximativ 692 pentru APUCAT.
Constantin Negruzzi - Idilie Idilie de Constantin Negruzzi (Satirii) Alcătuită de Constantin Negruzzi în 1824 Întru o dimineață a unii zile de vară când de abia începusă auritile zori a să răvărsa pe orizonul cel ca porfira și când roua dimineții răcorĂ© atmosfera ce aprinsă de arsițile soarelui, când toate pasărelile împreunĂ¡ frumoasăli lor glasuri spre a alcătui o armonie dulce de cântări spre lauda zâditoriului și când florile aceli de multe feliuri aducĂ© un miros plăcut, unde voi mai afla un așa frumos loc? (zice un satir cari duce în latile lui spate un mari burduf plin de must și suptsuoară o cupă și un bucium), unde un așa loc! (adaogĂ© el, căutând împregiurul lui) aice, iarbă verdi, aice răcoritoare umbră supt acești mari stejari, și ce aer minunat! De pe costișa aceasta privăsc cu dulceață pe vali oile pășunând în sunetul fluierului păstoresc. Iată și izvor cu o apă mai limpide și mai curată decât cristalul, aice am și acest rădiu prin cari razile soarelui nu pot răzbate, of! Aice voi șâdĂ©. Zâcând aceste cuvinte, au pus gios burdufu și poamile ci le culesăsă, după aceea turnând, be must, binecuvântând ...
Constantin Stamati - Prieteșugul cânesc
Constantin Stamati - Prieteşugul cânesc Prieteșugul cânesc de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Sub fereastră la bucătărie, Roșca și cu Tarca la soare se culcase, Măcar că după datorie Ei nu trebuia să lase Poarta făr’ de păzitor. Dar fiindcă atuncea se săturase, Și era politicoși cu oricare trecător, Ziua nu iubea să hămăiască, Iar noaptea să nu se odihnească. Deci începu între dânșii să judece, să vorbească De unirea cea frățească... De soarta lor cea câinească Și, în sfârșit, de prieteșug. “Ah! ce este mai plăcut — au zis Tarca suspinând — Decât doi prieteni buni și fără de vicleșug? Căci a lor inimi legate delaolaltă fiind, Și apoi fieștecare vrând mai fraged să se poarte, Făr’ de al său drag consoțiu nici să mănânce nu poate, Și la nevoi stă cu pieptul și pentru dânsul se bate. Iar dacă mâhnit îl vede măcar numai o minută, În ochi dulce i se uită, Și nici că se alinează Până când nu-i ușurează Soarta ce îl împilează! O așa fel de unire de-am avea noi amândoi, Atunci, Roșcuță amate, pentru noi, S-ar părea că trece timpul repede și făr’ de veste...â€� ...
George Coșbuc - Cântec (Coșbuc, 2)
George Coşbuc - Cântec (Coşbuc, 2) Cântec de George Coșbuc Țară-avem și noi sub soare, Și-o râvnesc dușmani destui, Dar prin vremi asupritoare N-am lăsat-o nimănui. E bogată, zici! vezi bine, E bogată, căci în ea Multe inimi sunt, străine, Și-i frumoasă, că-i a mea. Dacă-i mică, nu-i de-ocară, Căci viteji în ea mai sânt, Și-apoi și la noi în țară Crește fierul din pământ: Când voim, îl știm culege, Știm cum să izbim cu el Când dușmani lipsiți de lege Vin spre noi cu gând mișel. Steag avem și noi, străine, Și-l iubim cu jurământ. Ziua răului când vine, Ce frumos se zbate-n vânt! E frumos și steagul vostru, Dar pe-al nostru de-l privesc Tot mai mândru este-al nostru, Și mai sfânt, că-i românesc. Rupt de-asprimile furtunii Răscolite de dușmani L-au purtat cinstit străbunii Prin atât amar de ani. De ne cheamă azi la moarte, Veseli mergem la război: Să dea Domnul să ni-l poarte Și nepoții tot ca noi! Știm și noi o lege sfântă, Și de-un veac de ani acum Stăm cu ochii tot spre ...
George Coșbuc - Cântecul cel vechi al Oltului
George Coşbuc - Cântecul cel vechi al Oltului Cântecul cel vechi al Oltului de George Coșbuc Vine, tată, Oltul mare; Malul stâng de-abia-l zăresc. Las să vie Oltul mare, Că, români de când trăiesc, Oltul tot la piept ne are Și-i al nostru și ne știe Și nu bate cu mânie Malul cel basarabesc. Vine mare, las să vie Că ni-e sol dumnezeiesc. Vine, tată, Oltul mare, Brazi trăsniți rostogolind. Las să vie Oltul mare, Căci tătarii-ncoace tind, Dar li-e Oltul în cărare Și n-au inimă să-l treacă Și sperieți se-ntorc și pleacă, Cu noi horă nu se prind. Las să vie, că-i îneacă, Neamul nostru mântuind. Vine, tată, Oltul mare, Și cu sânge-amestecat. Las să vie Oltul mare, Că mulțimi de oști tătare El pe mal a apucat. Lifte poartă, lifte duce, Lifte, bată-i sfânta cruce; Oltul capul le-a mâncat! Las să vie să-i apuce Că ni-e scut de Domnul
George Coșbuc - Cetatea Neamțului
George Coşbuc - Cetatea Neamţului Cetatea Neamțului de George Coșbuc Sunt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea, Dar citesc, cum pot, în ea. Spune-acolo de-o cetate Care Neamțul se numea Și-au zidit-o, spune-n cronici, Nemți, germani sau teutonici. E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! Cine credeți că sunt eu Ca să știu atâtea fleacuri! Cui va ști, îi dau un leu. Zici că afli-n cărți de școală? Aș! Rămâi cu mâna goală. Deci, în ceasul dimineții, Când prânzesc acei ce au, În cetate-aici erau, Lângă comandantul pieții, Toți străjerii și-așteptau, Povestind și-ntinși pe iarbă, Chisălița să le fiarbă. Dar, pe când Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. Unu-i strigă: Ești nebun! Altul: Ce-ai tu dacă strigă? I-o fi dor de mămăligă. Dar se-ntorc spre zid plăieșii; Văd pe șes un nor de oști. Măi Istrate, tu-i cunoști: Turcii sunt? Ba, parcă leșii, Vin încoace. Păi, sunt proști? Bat și ei cel drum, ca mânzul, Să ne strice nouă prânzul. Leși erau. Sobiesky-vodă Rătăci p-aici prin văi, Căci pe-atunci era la ...
Grigore Alexandrescu - Castorul și alte lighioane
Grigore Alexandrescu - Castorul şi alte lighioane Castorul și alte lighioni de Grigore Alexandrescu Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate d-un iute rîu vecin, Care, ieșind cu zgomot din malurile sale, Strica vizunii, cuiburi, și traiul lor cel lin. Ele dar s-adunară Și mult se consultară, Ce fel ar putea face, Și prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. „Frați — zise un castor, Zidar de soiul lui — Eu asta socotesc, De mi-eți da ajutor, Să m-apuc să clădesc Zid tare de pămînt și apei să-l opui.“ — „Bravo! bine-ai gîndit, Strigară toți pe loc; Ești patriot vestit Și mare dobitoc.“ Castorul încîntat, Făr-a mai zăbovi, S-apucă de lucrat, Dar nu fu ajutat, Și pre rău izbuti, Căci rîul furios, De multe ploi umflat, Izbi ș-azvîrli jos Pămîntul înălțat. Atunci ceilalți fugînd Pe meșter blestemau Și toți îl defăimau Zicînd: „Ce ticălos, El a pricinuit Răul ce s-a-ntîmplat, Pentru că a cercat, În neroada-i dorință, Lucru peste putință; Eu l-am povățuit, Dar nu m- ...
Ion Creangă - Ursul păcălit de vulpe
... o creangă cu cârlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu ...
Ion Luca Caragiale - Accident parlamentar
Ion Luca Caragiale - Accident parlamentar Accident parlamentar de Ion Luca Caragiale D. ministru de externe a fost alaltăieri victima unui accident destul de neplăcut. D. Al. Lahovary, după o noapte de veghere și de studii, vine la Senat cu un teanc de note, materialul discursului d-sale în cestiunea comunală, pe care și le așază pe pupitrul ministerial. Rândul ministrului de a lua cuvântul se apropie. Ministrul vrea să-și arunce încă o dată privirile pe notele sale, fructul unei nopți întregi de studii. Dar, Dumnezeule mare! notele au dispărut. Caută-n sus, caută-n jos, nimic. Jumătate supărat, jumătate îngrozit, neștiind ce să crează, începe să-ntrebe în dreapta și-n stânga: nimeni n-a văzut notele. Pe sub pupitru, pe sub bancă — nicăieri; busola oratorică s-a pierdut! — E o infamie! strigă ministrul mânios, trântind cu mâinile pe pupitru! Asta nu e parlamentar! asta nu se face! — Ce e?... ce e?... și un cerc simpatic începe să se strângă împrejurul ministrului, care spumează de ciudă. — Mi s-au prăpădit notele! mi le-a sustras opoziția desigur! Asta nu e leal! N-am dormit ...
Ion Luca Caragiale - Amicului meu Gion
... r, Nu mai e ramolisire — c'est du cr.tinisme pur! A! dar imortalii noștri sunt copilăriți cu totul! De s-o apuca Mitiță să le cânte cu fagotul, Mâni, le vine fantezia să pornească chi lo sa? O chindie, un macabru terza-perza hopsasa! A! mi ...
Ion Luca Caragiale - Intelectualii...
Ion Luca Caragiale - Intelectualii... Intelectualii... de Ion Luca Caragiale Intelectualii! Iată un soi prețios de cetățeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă domnului! avem destui. Odinioară, intelectualii, mult mai puțini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei prețioase secte era la cafeneaua Brofft — singura rimă posibilă la moft — peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de București. Acolo — precum odinioară muzele în Parnas — se adunau intelectualii spre a-și împărtăși înaltele cugetări și inspirațiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puțin lapte, puțin „jvarț" și puțin zahar, și numită în limba vulgară „capuțin". De aceea, profanii invidioși, cari nu erau admiși să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceștia: „capuținiști", de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, științe, s-a numit „capuținism". Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a capuținismului și capuținiștilor. Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, ...
Ion Luca Caragiale - Teatrul național
Ion Luca Caragiale - Teatrul naţional Teatrul național de Ion Luca Caragiale De vro câteva zile apar, în unele gazete din capitală, mici notițe despre cele ce se petrec la Teatrul Național; nu tocmai pe scenă, căci stagiunea e închisă, ci prin comitetul teatral și prin gândul direcțiunii. Altfel, daca ne-am găsi în plină activitate teatrală, poate că ziarele nu s-ar ocupa de lucru în sine, afacerea aceasta fiind mai serioasă, cerând mai multă bătaie de cap decât aruncarea pe hârtie a patru rânduri — iasă ce-o ieși. Sunt, fără îndoială, doi-trei maniaci care urmăresc mersul teatrului nostru, atunci când se joacă pe scenă, cu multă dragoste și c-o Meosebită luare-aminte; zelul lor este însă fals înțeles, sau înadins luat în nume de rău; adesea, stăruința și patima ce depun în această urmărire sunt explicate și arătate, atât publicului, cât mai ales autorității de la Teatrul Național, ca o pornire răuvoitoare, ca o hotărâre d-a “mâhni degeaba pe bieții actori ș-a descuraja orice entuziasm (!) la cârma Teatrului nostru Naționalâ€�. Dar se uită un lucru: maniacii ăștia, o dată stagiunea închisă, nemaiavând nimic în fața lor ...