Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CÂNTAT
Rezultatele 351 - 360 din aproximativ 808 pentru CÂNTAT.
Dimitrie Bolintineanu - Mumă tânără
Dimitrie Bolintineanu - Mumă tânără Mumă tânără de Dimitrie Bolintineanu I Lăutarii cântă hore grațioase; Tinerii feciori Cată după părul fetelor frumoase Să răpească flori. Ca dulci fragi de câmpuri albele fetițe Dulce rumenesc, Apărând cu mâna mândrele cosițe, Sărutări pe gură las de le răpesc. II — ,,Dar tu, femeie tânără, De ce stai gânditoare? În gene-ți văz o lacrimă Ca roua pe o floare. Vezi! pruncul tău ne farmecă Cu chipul său cel dulce; Ca fluturul sub auru-i, El sub cosiță luce. Da' tu-l privești și lacrima În gene-ți strălucește... O, spune, mumă tânără! Ce cuget te răpește?" — ,,Când ochii mei îl caută, Eu cerc durere-amară, Gândind că-n cursul anilor Va fi rob el în țară!" va rog sa scuzati acest scurt interludiu, dar chiar este vorba despre mamuca lui Anghel Radu domiciliat in Galati...aceasta femeie ne-a dovedit inca o data, prin perseverenta si vointa ei, ca poate intretine 1000000 relatii sexuale cu barbati de diferite etnii, dimensiuni etc. fara sa oboseasca... am uitat sa mentionez numele acestei doamne... aceasta se numeste Anghel Lucica, aka Tancul
Dimitrie Bolintineanu - Proscrisul
Dimitrie Bolintineanu - Proscrisul Proscrisul de Dimitrie Bolintineanu O, văi încântătoare, dumbravă înverzită, Ce-ați desfătat adesea copilăria mea, Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită, O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea! Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin; Dar către voi adesea gândirea voi întoarce Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin. O frunză dezlipită de ramura sa verde Îngălbenește-ndată, nu poate exista Asemenea proscrisul ce patria își pierde, Pe aripile morții înclină fruntea sa. Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață, Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc, Și-aicea valea are cascade și verdeață; Dar țara e străină, nu pot să le privesc. Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor, Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge; Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor! Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare, Pe frate cu căldură la sânul său strângând; Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare, Eu nu aveam pe ...
Dimitrie Bolintineanu - Un ostaș român închis peste Dunăre
Dimitrie Bolintineanu - Un ostaş român închis peste Dunăre Un ostaș român închis peste Dunăre de Dimitrie Bolintineanu Porumbiță întristată! Eu ca tine sunt străin, Și-ntr-o țară depărtată Tu cânți tristă, eu suspin! Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea; Iar eu plâng în închisoare După dulcea țara mea! Tu ai poate-o sorioară Ce te cheamă ne-ncetat; Iar eu am o drăgușoară Ce în lacrimi am lăsat. Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea, Iar eu gem în închisoare După mândrulița mea! Zboară, pasăre curată! Și te-ntoarnă-n țara ta: Iar eu, floare aruncată Pe alt țărm, mă voi
Dimitrie Bolintineanu - Visul lui Ștefan cel Mare
Dimitrie Bolintineanu - Visul lui Ştefan cel Mare Visul lui Ștefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu Seara răspândește umbrele-i ușoare. Și melancolia trece gânditoare. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. Inima-i zdrobită ca a lui oștire; Țara-i întristată ca a lui gândire! Pe un colț de piatră șade el în dor; Vântul suflă păru-i lung, fluturător. Pentru-ntâia oară inima lui plânge! Ochii lui revarsă picături de sânge. Acolo dă capul somnului mijind Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint. Iată că-i apare o fecioară jună, Ale cărei plete strălucesc la lună, Negre și bogate sub cununi de flori; Ochii ei asupră-i cad pătrunzători; Cad ca două raze, dulci și călduroase, Mâna ei atinge coamele-i undoase. - "Ce? Eroul mare, umbra a grăit, Însuși el suspină și s-a îndoit? Înțeleg fricosul ce ascuns lovește, Robul ce sărută jugul ce-l strivește; Dar un suflet mare, suflet de bărbat, Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat! Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată! Urmă datoria care ți-e lăsată! ...
Dimitrie Bolintineanu - Zina-Doamna
Dimitrie Bolintineanu - Zina-Doamna Zina-Doamna de Dimitrie Bolintineanu Zina-doamna se coboară Pe-ale serii dese scări, Scuturând din aripioară Ale lunii sărutări. Printre valuri fugătoare De lumină ce treceau Și sub albele-i picioare Crini de aur se spărgeau. Pe cosițele-i râzânde Mii de raze s-aninau Și în aurele blânde Grațios se legănau. Mii de păsări poleite Cântă-n arbori înfloriți, Unii-n roade aurite, Alții încă-abia-nverziți. Iar pe unde ea se duce, Unde pașii-i rătăcesc, Păsările cânt mai dulce, Florile îmbobocesc. Alba, juna zinuliță Șade sub un plop de-argint Și ascultă în cosiță Vântul nopții murmuind. Dar mai colo-n depărtare Auziți un dulce cânt, Răsunând cu desfătare Printre pomi și printre vânt? — ,,Stele dulci și drăgulițe! Unde este zina mea, Ce vă poartă în cosițe Și vă are tot cu ea? Spuneți mie, viorele Care-n ochii-i străluciți! Spuneți, mărgăritărele Ce sub buze-i înfloriți! Cosicioara-i strălucește Ca-arcul ploaiei printre nor Și pe față-i pârguiește Floricica de bujor. Este mândră și ușoară Ca un flutur aeros Scuturând din aripioară Roua plaiului voios. Spuneți mie, florioare! Ați văzut un păstorel Ce-are-n plete flori ...
Duiliu Zamfirescu - Amurg (Zamfirescu)
Duiliu Zamfirescu - Amurg (Zamfirescu) Amurg de Duiliu Zamfirescu Se lasă noaptea, limpede și caldă; Răsare luna palidă pe cer, Punând pe valuri brațe ce se scaldă Și-n toată firea aer de mister. Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă Și-nvăluie, de două mii de ani, În haina umbrei, pururi elegantă, Splendoarea umerilor diafani. Mișcând din flamuri, vechile trireme, Adorm în pacea lungului amurg, Înfiripând un vis din altă vreme: Izbânzile lui Hermes Demiurg. La umbra lor, pescarul trage-o plasă Și cântă-ncet, cu glas adormitor, Duioasa lui tragudie de-acasă, Visând și el un vis în viitor.
Duiliu Zamfirescu - Boul Boul de Duiliu Zamfirescu De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei, Voinicul bou privește înainte, Cu ochii mari, cu sufletul cuminte, Ca un simbol antic al poeziei. Și parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte Că a rămas el paznicul moșiei, Căci toți s-au dus în lumea veciniciei, Iar Lațiul e țară de morminte. Trec norii, trec, spre asfințit de soare, Înveșmântând senina lui tăcere Într-un mister de umbre călătoare. El pleacă trist să cate mângâiere Urmând pe jos un lung șir de cucoare Ce cântă-n zbor o notă de
Duiliu Zamfirescu - Levante și Kalavryta la Missolonghi
Duiliu Zamfirescu - Levante şi Kalavryta la Missolonghi Levante și Kalavryta la Missolonghi de Duiliu Zamfirescu Voi, ce-n fața mea, tăcute, mari ruini de amintire, Înălțați zidiri știrbite, triste resturi de mărire, Vorbiți, spuneți, ce e timpul, voi care-ați purtat pe umeri, Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poți să-i numeri! Spune, Zante, unde-i timpul când Byron, în liniștire, Pe-ale mării tale valuri dorul său și-l legăna..., Ș-ale vântului suspine când nebuna sa iubire Cu suspine le-ngâna? Missolonghi, unde-i vremea când pe zidurile tale, Surâzând mureau toți grecii ca eroii din povești? Unde-s sfintele morminte după adormita vale Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeț în a sa cale? Unde-i Botzaris eroul?... — Missolonghi, unde ești? Vântul singur îmi răspunde: “Tot pe lume-i trecătorâ€� Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător: “E trecător..., e trecător...â€� I De la Zante care-și scaldă portocalii săi în mare Împrejur, cât vede ochiul în nemărginita zare, N-a purtat vreodată valul, pe-al său braț legănător, Lopătar mai fară grijă, mai frumos decât Levante De la Zante. Către ...
Elisabeta de Wied - Rugăminte Rugăminte de Elisabeta de Wied Mai ia-mă 'n poală, mamă dragă, Că-i noapte-acum de tot, Și-așa-i de lung și larg iatacul – Mi-e somn de nu mai pot. Să-mi cânți și cântecul de-aseară, Să-mi spui și basme-apoi Cu smei, să ne sbârlim iar, mamă, De frică amândoi. Și când mi s-or închide ochii Ușor tu să mă pui În pat cum faci când stând plecată Zici: puiul mamei,
... pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, și-ncă una. Mai sus! Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea și pentru soare cânta. I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de țărâna pământului, — ea și raza, în singurătatea ...
Emil Gârleanu - Tovarăşii Tovarășii de Emil Gârleanu E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o rață sălbatică zboară, furișându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo, boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gâturile întinse, așteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoșii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se deslușesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară. Și-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care țârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, își freacă ochii cu dosul mâinii stângi și cu dreapta își îndreaptă șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca niște arcuri sub piele, boii își încoardă mușchii, își potrivesc ...