Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru MÂNCAT
Rezultatele 381 - 390 din aproximativ 493 pentru MÂNCAT.
Constantin Dobrogeanu-Gherea - Idealurile sociale și arta
Constantin Dobrogeanu-Gherea - Idealurile sociale şi arta Idealurile sociale și arta de Constantin Dobrogeanu-Gherea Am zis în articolul meu Asupra criticii științifice și metafizice că un scriitor în general are datoria să răspundă la observațiile ce i se fac, dar câteodată, în cazuri excepționale, această datorie de a răspunde se preface în datoria de a tăcea. Tocmai într-un astfel de caz sunt față cu dl Philippide, care în numărul festiv al Convorbirilor literare a scris în contra mea un articol, Idealuri , articol confuz, fără început și fără sfârșit, cu o mulțime de chestii abordate însă fără șir, fără sistem, fără o idee conducătoare, sărituri de la una la alta, aluziuni personale malițioase care merg până la injurii, și toate astea într-un stil! Și ceea ce e și mai rău, cu pretenții absolut nefundate la spirit, și ce spirit! E evident că la astfel de articole nu se răspunde și n-am fi răspuns dacă n-ar fi intervenit următoarele considerații importante: articolul dlui Philippide e tipărit în Convorbiri literare , o revistă care a avut o influență însemnată asupra dezvoltării culturale a țării noastre și e tipărit ...
Ion Luca Caragiale - Păcat... Păcat... de Ion Luca Caragiale Apărut în 1892 I Un băietan voinic - barba de-abia-i mijește, și sub căciulă de oaie părul creț și des... și niște ochi blânzi - și mintos tânăr. Când a plecat de acasă să meargă la București p-atâția ani în școli, mama lui - de treabă femeie! - l-a sărutat de-atâtea ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula și iar l-a sărutat, și i-a zis: - Niță, mamă, te duci frumos și sănătos: să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului să-mi vii înapoi tot așa! Și cât era de cuminte bătrânica nu s-a mai putut stăpâni… a biruit-o plânsul. De multe ori a dat el să plece; și ea l-a ținut să-l mai mângâie încă. Lui îi ardea să se ducă, și măcar că-i era dragă mama parcă avea acum necaz pe ea că-i prea întârziază plecarea. A plâns și el, ce-i drept, de plânsul ei dar, pe când ochii-i erau triști, închipuirea zbura cu ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Sultănica
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Sultănica Sultănica de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Publicată în martie 1883 în suplimentul literar al gazetei România liberă , sub pseudonimul Argus. Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX 10 X 11 XI 12 XII 13 XIII 14 XIV I D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei - curate ca un pahar; prispa din față - lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase. Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare. Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge. De câte ori n- ...
Emil Gârleanu - Boierul Iorgu Buhtea
Emil Gârleanu - Boierul Iorgu Buhtea Boierul Iorgu Buhtea de Emil Gârleanu Boierul Iorgu Buhtea și Toader Buhtea, nepotul lui, înfățișau cea mai aleasă spiță a boierimii moldovenești. Neamul Buhteștilor, nu prea numeros, coborâtor mai mult în partea bărbătească, fusese alcătuit din oameni isteți la minte și tari la trup; unii dintre dânșii încheiaseră cu bine suta de ani. Mihai Buhtea, tatăl boierului Iorgu, murise în vârstă de o sută cinci ani. Pe un molitvenic, rămas din moși strămoși în neamul Buhteștilor, boierul Iorgu găsi însemnat, de mâna părintelui său, postelnicul Mihai, următoarele: Azi în 23 dechemvrie, în anul de la Hristos 1821, am trecut patru ani peste sută. În decembrie 1822 postelnicul muri. Boierul Iorgu își amintea bine chipul măreț, încununat de părul alb ca omătul, al părintelui său. Tot pe molitvenicul acesta, postelnicul se încercase să-și facă spița neamului. Cel mai vechi, un Gheorghe Buhtea, căzuse bănuia postelnicul în lupta de la Valea Albă, purtată de Ștefan-Vodă împotriva turcilor: cam de la acea luptă, spunea însemnarea, numele lui Gheorghe Buhtea nu se mai pominește, numai doar al frățâne-său Radul. Acesta, Radul, avu și dânsul un băiat și o fată, Ruxanda, cel mai vechi ...
Emil Gârleanu - Nucul lui Odobac
Emil Gârleanu - Nucul lui Odobac Nucul lui Odobac de Emil Gârleanu Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce mărește și mai mult setea de răcoare. Dar, ca lucru de neînțeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos și sterp dinspre răsărit un nuc strașnic, bătrân, de câteva sute de ani, copac lacom, care suge parcă tot sucul locului dimprejur prin miile de rădăcini ale căror vițe nu mai încap sub pământ și ies, să atârne despletite, ca niște cozi, afară. Din trunchiul gros să nu-l cuprindă trei oameni, muncit, întors și încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vânjoase, ce merg, încleștate ca niște brațe, până sus, apoi deodată se izbesc una pe alta în lături, împroșcând fiecare sute și mii de crengi ...
Ion Budai-Deleanu - Țiganiada:Cântecul a VIII
... țigani, Și spăimântată de-atâte guri Vorbitoare, cu mare grohnire Păn' la mărul lui Drăgan fugiră. Iar' un urs carele mai nainte Sosisă-acolea și mânca mere, Spăimântat de năvala fierbinte A gliganilor, fără-îmbiere Sări pe măr în sus, neștiind Că-acolo era Drăgan păzând. [7] Drăgan săracul ...
Ion Budai-Deleanu - Țiganiada:Cântecul a X
... și la nunte, Iar' de vin când bea câte-un păhar Să-umplea-îndată de-a muselor har. Dumnezeiescul Platon și el Bea, mânca cum să cade, domnește; Nici iscusitul Aristotel Trăia fără vin, carne și pește. Pentr-acea de-a lor cărți învățate Și-acu ne ...
Ion Luca Caragiale - Notițe risipite
Ion Luca Caragiale - Notiţe risipite Notițe risipite de Ion Luca Caragiale Cuprins 1 Exigențe grele 2 Amatorul și artistul 3 Saloanele noastre 4 Solicitudine de stat 5 Ofensă gravă 6 Obligativitatea opiniilor Exigențe grele Sunt trei feluri de produceri intelectuale: unele mai presus, altele mai prejos de orice critică, iar altele la nivelul criticei. Se-nțelege că vorbim nu despre părerile pe cari un autor le emite. Acestea pot fi admisibile sau nu, onorabile sau detestabile, generoase sau infame, puțin importă; e vorba de felul cum ele sunt așternute, de puterea concepției și de înălțarea de spirit a autorului. Vecinic ideile și principiile lui Machiavelli vor fi denunțate de unii ca infame; cât lumea, însă, nu va-ndrăzni cineva să critice opera marelui om ca putere de concepție, ca operă de spirit. În felurite opuscule, în nenumărate cuvântări, mulți mărunței, curtizani ai naivității mulțimii, vor detesta principiile și părerile lui; nici prin gând, însă, nu va cuteza vreunul să-i aprețuiască sau să-i desprețuiască opera ca atare; iar acești curtizani, marii și mărunțeii doritori de a stăpâni, începând cu Frederic cel Mare și isprăvind cu cel din urmă agent electoral de mahala, nu vor ...
Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă
Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu 1870 În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miază-noaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei. Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul și lăsase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sânge. Cincizeci de ani, și numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte și suferințe — împărat, ce-n viața lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soției lui tinere, nici la poveștile bătrâne și glumețe a ostașilor înălbiți în bătălie și nevoi. Se simțea slab, se simțea murind și n-avea cui să lese moștenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără — pat aurit, însă pustiu și nebinecuvântat, — trist mergea la război cu inima neîmblânzită, — și împărăteasa sa, ...
Nicolae Gane - Şanta Șanta de Nicolae Gane La Șanta, la crâșmăreasă Cu ochi mari de puică-aleasă, Bea Codrean, se veselește, Cu Șanta se drăgostește. (Poezii populare, Alecsandri) Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V I Într-un fund de pădure unde se-mpreună două râpi adânci, hățașe de vulpi și de lupi, ardea un foc în jurul căruia doisprezece oameni ședeau culcați la pământ și sfătuiau între dânșii. Căciulile lor țurcănești, de blană de oaie brumărie, îndesate pănă la sprâncene, mintenele de abÅ• albă, împestrițate cu găitane negre și aninate câte pe un umăr, mănunchiurile de cuțite ce ieșeau din turetce și oțelele de pistoale ce străluceau în curălele de la brâu, le dădeau o înfățișare fioroasă, văzuți mai ales noaptea prin desimea copacilor luminați de foc. Ceva mai departe sub crengile unui stejar frunzos se vedea o piramidă de puști pe țevile cărora se oglindeau scânteile, și mai departe încă, la marginea întunericului, unde focul nu mai arunca decât slabe luciri, doisprezece cai priponiți pășteau printre copaci. — S-au înăsprit vremile, zise unul dintre cei doisprezece tovarăși cătră vecinul său, care sta lungit la pământ și fuma leneș din lulea. — Da, ...
Nicolae Gane - Piatra lui Osman
Nicolae Gane - Piatra lui Osman Piatra lui Osman de Nicolae Gane Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV I Munții Moldovei samănă în mic cu munții Șvițerei. Aceleași izvoare limpezi, aceleași creste frumoase încoronate de brazi și de stânci, aceleași văi pline de taine. Destui de mari, pentru ca călătorul să vază ades la picioarele sale gemând furtuna, ei totuși nu se urcă pănă la acele înălțimi, unde vegetațiunea piere sub sloiurile iernii. Ei nu umilesc, nu înfioreză prin măreția sălbatică a Alpilor, dar dezmiardă simțurile omului, dându-i icoana unei naturi blânde, în sânul căreia parcă locuiește totdeauna primăvara. În mijlocul lor, pe malurile a trei râuri, Bistrița, Neagra și Dorna e așezat satul Dorna. Nici o cale de comunicațiune nu era mai înainte prin munții noștri. De ar fi voit cineva să viziteze Dorna, trebuia să treacă prin râpi, să-și facă de multe ori drum cu toporul prin pădure; iar pentru a reveni din Dorna, singurul mijloc mai lesnicios, dar fără pericol, era de a se coborî cu pluta pe Bistrița, pănă la târgul Piatra. Departe, dar, de lume, înconjurați precum erau de păduri seculare, prin ...