Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CÂT SE POATE DE REPEDE
Rezultatele 41 - 50 din aproximativ 273 pentru CÂT SE POATE DE REPEDE.
Emil Gârleanu - Boierul Iorgu Buhtea
... băiatul rămâne neînduplecat deșertăciunilor lumești, că era strâns legat de pământul ce cuprindea țărâna tuturor alor lui, îl trimise la Paris. În cei patru ani, cât rămăsese băiatul printre străini, îl călcase de patru ori; îl găsise mereu același: suflet curat, judecată dreaptă și temeinică. După patru ani, Toader Buhtea se întorcea în țară doctor în drept. Boierului îi fusese dat să-și vadă visul cu ochii. La întoarcere, Toader Buhtea se odihni o iarnă întreagă. În primăvară, boierul îl luă alături de dânsul în viața încordată, dar sănătoasă și roditoare, a plugarilor. Mai târziu, după ce-l desluși bine asupra noului trai ce avea să ... cu lacrimi de gluma boierului. Acum, deși în plină putere, boierul nu mai vâna. Ba, avântul de altădată i se prefăcuse într-o nețărmurită milă. De câte ori nu se gândea cu părere de rău la jertfele ce le făcuse gustul său de vânător! Dar ce pusese boierul mai presus de orice în viață, fusese cinstea: Cinstea e ca sângele; dacă-ți lipsește, mori. Astfel de învățăminte dăduse dânsul nepotului său. Celui care nu-și ținea cuvântul, nu-i mai întindea mâna. Dânsul nu făgăduise niciodată ce era cât
... albe i-a mutat Când la cap, când la picioare, Când la umbră, când la soare! Într-o zi el o vedea Că de plâns se ascundea Și cu jale-așa-i zicea: ,,Ce-i, Ancuțo, draga mea? Ochișorii tăi frumoși Sunt ca doi luceferi roși: Poate că ți-a venit greu De când tu mă cați mereu?" ,,Ba, ferească Dumnezeu! Nu-i asta, drăguțul meu. Dar un plâns m-a apucat Că pe fetele din ... stele. Apoi cheamă din câmpie Calul meu de voinicie Care plânge când mă vede, Și de-i zic că mor, nu crede!" El în lapte se scălda, Cu busuioc se freca, Haine dalbe îmbrăca, Calul și-l încăleca, Și cât se vedea călare, Striga tot în gura mare: ,,Rămâi, soro, sănătoasă Ca o viorea frumoasă Într-un păhărel pe masă! Și tu, Șoime, ce nechezi Și ... Halal de viata ta!" ,,Cine-i, bre Doncilă, cine? Unde, unde-i s-o văd bine!" Iat-o ici în brâu la mine! Ian vezi cât e de frumoasă, De subțire, ...
Ion Luca Caragiale - Politică și delicatețe
... marmură. Aci se oprește să dea un târcol cu ochii la marfă. În momentul acesta, negustorul scoate capacul de la putinica a doua de icre. - Ei, bravo! zice tânărul; ți-a venit icre proaspete?... Cum dai kilo? - Da de ce întrebi? - Vreau să cumpăr. Atunci băcanul, gustând cu vârful cuțitului o probă din putinică și măsurând cu ochii de sus până jos pe mușteriu: - Nu face pentru d-ta, zice... astea nu sunt de cosac. - Da ce-ți pasă d-tale, dacă vreau eu să cumpăr?... Câte parale? - Vezi că marfă de-asta nu pot da cu paralâcul... Vrei să iei mai mult? Tânărul, fără să șovăiască, răspunde hotărât: - Trei chile. - Cât?... strigă băcanul, pufnind de râs. Ei, vezi, aici mi-ai plăcut: auzi fason de trei chile de icre moi!... Apoi, întorcându-se către unul din băieți: - Băiete! încă o drojdie la domnul, că-i e frig. Dar funcționarul supărat: - Mersi, domnule, nu-mi trebuie; dar să știi ... liberal - răspunse băcanul râzând și mai tare - mă mir că ai băut aici și drojdia întâia. Tânărul a ieșit trântind ușa. E aproape de amiazi, când o caleașcă mândră se oprește în fața prăvăliei. Feciorul sare repede
... ala, s-a isprăvit... ANCA (care a ascultat din pragul ușii, coboară; e plânsă): Cum adică? La zece ani un ucigaș poate veni să spuie singur ce-a făcut și lumea îl lasă în pace. DRAGOMIR: Așa e legea... ANCA: Bună lege, zău! ( se șterge la ochi. ) DRAGOMIR: De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? ( fixând-o. ) Iar ai venit! ( lui Gheorghe. ) Vezi de ce nu i-am spus... pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori își aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. ( cătră ea. ) Mergi d-aici, și nu mai mă boci pe cap, cobe!... Știu că dacă m-ar omorî pe ... o femeie pe bărbat dacă e văduvă... da' dacă s-a măritat o dată cu altul... Care-i ala să rabde asta?... Atunci de ce s-a mai măritat? GHEORGHE: Ei! DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărți de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sunt sănătos, crezi, de ...
... cu-a mea călărime!" Zice. Dar sub cortu-i iată a părut Doamna lui maghiară, ca un vis plăcut. Coama-i poleită de raze de soare, P-albu-i sân revarsă valuri râzătoare. Chipul ei cel palid prevestește-un rău. Ce,-necat, se luptă cu sufletul său. Însă cu mărire ea atunci vorbește, Vorba-n dulci suspine i se răspândește — ,,Doamne, cu călării tu să nu te duci! Capul lor pe aur te-a vândut la turci. I-a lăsat ... cu rușine. Cu virtute rară moldovenii mor! Turcii se-nspăimântă de nepăsul lor. Cu-ai lor cai s-aruncă repezi pe pătrate Ce ca stânci de piatră stau nestrămutate. Desperați descalic, se târăsc pe mâini, Mușcă de picioare pedeștrii români. De trei ori moldavii turcii îmbrânciră, Dar tătarii ageri ajutor sosiră. Cum spumoase valuri ce pe mări pornesc, Află vânt contrariu, stau, se zguduiesc, Apoi iar se-nturnă repezi, spumegate, Astfel se-nturnară cetele turbate. Toți restrânși, p-ai noștri, repede cobor, Îi strivesc prin număr și prin focul lor. Calul și piciorul nu mai pot să calce Decât pe cadaveri... Câmpu-n sânge zace. Brațele ...
Mihai Eminescu - La aniversară
... obrajii roși și părul ei blond, foarte blond, care înconjura cu lux și finețe o față plină și râzătoare. Pe când el perora o temă de astronomie — indiferentă atât lui cât și ei — adică pe când se necăjeau unul pe altul, ea se uita la el fără să-l asculte; i-ar fi sărit în gât, l-ar fi sărutat de o mie de ori — așa număra ea cel puțin — dacă — dacă s-ar fi căzut. Ah! că prostu-i — gândi ea — nu poate ... o inimă de marmură... Nici zâmbiri, nici lacrimi, nici rugăciuni, nici îndărătnicia n-o înmoaie. — Lasă, lasă! gândi ea și zâmbi cu mândrie că poate fi atât de aspră. — Eu ți-am spus-o, domnul meu, de atâtea ori, că numai amiciția adevărată poate să fie legătura dintre noi. Ce ceri mai mult?... Ce vrei de la mine? adaugă repede. — Ce vreau, zise el c-o tristă blândețe, ce vreau? Dar nu vezi tu cum sufăr? Spune-mi numai că mă iubești — spune ... astăzi... Își simți cuprinsă talia, închise ochii, lăsă capul pe umărul lui și era aproape să moară. — O! te iubesc... n-ai știut niciodată
... Doctorul le vorbea repede; de-abia îi prindeau cuvintele: — Unde-l doare, unde, unde? Când îi arăta, împreuna palmele: — Aha! bine, bine! Apoi se pleca, se răsucea, punea urechea la pieptul și la spatele copilului, și toată vremea cât asculta, ținea ochii închiși; iar când ridica în sus capul, îi deschidea, clipea des, ca și când i-ar fi intrat într-înșii colb. După ... ici, tare mă doare, domnule doftor. De-aghe merg. Doctorul se dete mai înapoi, să-l poată privi bine, apoi clipi și-i spuse: — Se poate, se poate. Nu mă uit eu că ești cât un munte. Pe urmă îl pipăi pe sub cămașă; îl întinse pe-o bancă, îl ciocăni și-i zise: — Te taie așa din când ... te-a apucat? Bughea luă repede însemnarea de pe masă, iar flăcăii începură să râdă cu hohot. Primarul țipă la ei. Dar doctorul se înfuriase: — Ia stați, de ce râdeți, de ce râdeți, nepricepuților? Atunci unul mai mehenghi răspunse: — Dă, râdem și noi, c-am pus un rămășag cu ist ...
Constantin Stamati - Prieteșugul cânesc
... Constantin Stamati - Prieteşugul cânesc Prieteșugul cânesc de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Sub fereastră la bucătărie, Roșca și cu Tarca la soare se culcase, Măcar că după datorie Ei nu trebuia să lase Poarta făr’ de păzitor. Dar fiindcă atuncea se săturase, Și era politicoși cu oricare trecător, Ziua nu iubea să hămăiască, Iar noaptea să nu se odihnească. Deci începu între dânșii să judece, să vorbească De unirea cea frățească... De soarta lor cea câinească Și, în sfârșit, de prieteșug. “Ah! ce este mai plăcut — au zis Tarca suspinând — Decât doi prieteni buni și fără de vicleșug? Căci a lor inimi legate delaolaltă fiind, Și apoi fieștecare vrând mai fraged să se poarte, Făr’ de al său drag consoțiu nici să mănânce nu poate, Și la nevoi stă cu pieptul și pentru dânsul se bate. Iar dacă mâhnit îl vede măcar numai o minută, În ochi dulce i se uită, Și nici că se alinează Până când nu-i ușurează Soarta ce îl împilează! O așa fel de unire de-am avea noi amândoi, Atunci, Roșcuță amate, pentru noi, S-ar părea că trece timpul repede și făr’ de veste...â€� La aceste ...
Ivan Andreievici Krâlov - Prieteșugul cânesc
... Ivan Andreievici Krâlov - Prieteşugul cânesc Prieteșugul cânesc de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Sub fereastră la bucătărie, Roșca și cu Tarca la soare se culcase, Măcar că după datorie Ei nu trebuia să lase Poarta făr’ de păzitor. Dar fiindcă atuncea se săturase, Și era politicoși cu oricare trecător, Ziua nu iubea să hămăiască, Iar noaptea să nu se odihnească. Deci începu între dânșii să judece, să vorbească De unirea cea frățească... De soarta lor cea câinească Și, în sfârșit, de prieteșug. “Ah! ce este mai plăcut — au zis Tarca suspinând — Decât doi prieteni buni și fără de vicleșug? Căci a lor inimi legate delaolaltă fiind, Și apoi fieștecare vrând mai fraged să se poarte, Făr’ de al său drag consoțiu nici să mănânce nu poate, Și la nevoi stă cu pieptul și pentru dânsul se bate. Iar dacă mâhnit îl vede măcar numai o minută, În ochi dulce i se uită, Și nici că se alinează Până când nu-i ușurează Soarta ce îl împilează! O așa fel de unire de-am avea noi amândoi, Atunci, Roșcuță amate, pentru noi, S-ar părea că trece timpul repede și făr’ de veste...â€� La ...
Ion Grămadă - O noapte de groază
... dogorâte ale toamnei, și vorbeam despre toate, despre știință, despre literatură, dar, mai ales, despre ce puteau vorbi doi studenți la vârsta noastră: despre dragoste. Poate era și taina înserării de vină, căci glasurile ne tremurau. Prin văzduh treceau cârduri de rațe sălbatice spre iazurile din apropiere, ca să se culce în păpurișul ce foșnea în bătaia vântului de seară, iar dinspre Suceava se auzea tocând și trăgând clopotele. Dar gândurile noastre luară alt curs, căci, deodată, răsări înainte-ne, de după sprânceana dealului, o turlă de biserică, a cărei cruce scânteia în focul asfințitului: era mănăstirea Hagigadar, ce se ridică stingheră în mijlocul câmpului, drept în vârful unei uriașe movile de pământ. Am hotărât să o vizităm, cu toate că era cam târziu, și, de aceea, am intrat în ogradă, unde nu ne-a ieșit nimeni înainte, deși ușa de la una din cele două chilii era deschisă larg și un câine dormea întins pe prag. Ca să dăm peste vreun suflet de om, ne-am uitat și peste zid, în vale, unde se auzea larmă de glasuri: păzitorul schitului culegea, acolo, merele din pomătul ce se întindea pe coastă până la mijlocul zidului. O fetiță
... trebuie să-l fi potrocolit rău. Ai văzut cele cu care dădea notaru? ...Doamne iartă-mă... erau câtu-i ghinda. Și în minte parcă i se înțepeni gândul acesta: să vadă unde se lovise. Cu ochii la revolver, să nu cumva să-l atingă, luă mortul binișor de umăr și-l întoarse. Atunci trupul țeapăn se rostogoli repede pe spate. Pulpana paltonului se desfăcu peste marginea băncii, și pe partea stângă a surtucului se văzu pata de sânge cum se lățise peste tot. Când se rostogoli mortul, țăranii rămaseră o clipă împietriți de frică, cu ochii la revolver, dar arma nu se mișcase din loc. Atunci femeia se liniști și spuse: — În inimă și-o tras! Bărbatul îi bănui: — De ce l-ai întors, fa? Ce-o să zică gvardistul? Dar în aceeași vreme se auzi parcă un fâșâit, un vuiet ciudat, parcă se mișcase ceva lângă mort și căzu apoi în stratul subțire de omăt de pe jos. Țăranii priviră și rămaseră încremeniți. Din buzunarul mortului lunecase o pungă de piele, neagră, o pungă umflată, doldora. După ce le trecu mirarea, ei uitară de mort; Lăptuc se făcu puțin mai mititel, lăsându-se