Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PRĂPASTIE
Rezultatele 41 - 50 din aproximativ 159 pentru PRĂPASTIE.
Gelu Vlaşin - Ultima suflare Ultima suflare de Gelu Vlașin sunt ceea ce crezi că nu e sunt valul care te ia și care te izbește care-ți aduce pustiul la picioare sunt nisipul nesfârșitului sunt stăpânul prăpastiei eterne respiră-mă sunt ultima
George Coșbuc - Regina ostrogoților
George Coşbuc - Regina ostrogoţilor Regina ostrogoților de George Coșbuc Jalnic vâjie prin noapte glasul codrilor de brad, Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad. În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară, Stă pe gânduri o femeie și privește-n noapte-afară. Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei— Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei! E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă; Lacrimile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă. În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat, Ea se-ntoarce tristă, blândă: —"Tu-mi ești rege și bărbat. M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale, Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gândurilor tale? M-ai închis aici în lanțuri; am răbdat în chip păgân, Și mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat și mi-e stăpân. Mi-ai ucis pe-ntâiul sfetnic și râdeai că lumea plânge Când de barba lui căruntă spada ți-o ștergeai de sânge. Și-am tăcut, zicîndu-mi iarăși: El a fost supusul tău, De-a făcut vrun rău, tu, rege, trebuie să curmi ce-i rău. Mi-ai ...
George Topîrceanu - 1908 1908 de George Topîrceanu Domnului A. Vlahuță Bine-ai venit, an nou! — Cu voie bună, Încrezători ți-ngenunchem-nainte: Ne-aduci comoară de speranțe sfinte, Ori prevestiri grozave de furtună?... De pretutindeni se ridică șoapte Și plâns înăbușit spre cel ce, ție, Înduioșat acum, ți-a dat solie Să luminezi odată trista noapte! Că sunt aici dureri nemângâiate, Blesteme dureroase, — sunt copii Flămânzi și goi, și casele pustii, — Sunt cruci de lemn, la margine de sate... Și morții lor așteaptă de la tine, An milostiv, în toate să fii darnic — Și să le spui că n-au jertfit zadarnic Atâta sânge, gloanțele haine. C-au încetat sălbaticele goane, — Iar dacă sunt colibele cernite, Copii orfani și mame văduvite Nu vor mai plânge, sara, la icoane... Un glas pornit din inimă curată, Un tânăr glas te-ntâmpină acum: Din largul țării spulberă odată Mirosul greu de sânge și de fum. An nou, an sfânt, — adu belșug în țară! Dar să nu lege-n țernă sângerată Un rod spurcat, sămânța cea bogată... — An sfânt, adu-ni altă primăvară! Să-nfrâni, cu grija zilelor de mâine, Nelegiuitul râs ...
George Topîrceanu - Balada munților
George Topîrceanu - Balada munţilor Balada munților de George Topîrceanu I S-au ivit pe rând în soare, Jos, la capătul potecii, Turma albă de mioare, Noatinele și berbecii. Sunet de tălăngi se-ngână. Sub poiana din Fruntarii, Zăbovește-n deal la stână Baciul Toma cu măgarii. El se pleacă din cărare Și tot leagă și dezleagă, Cumpănește pe samare O gospodărie-ntreagă: Maldăr de tărhaturi grele Cu desagi, căldări și pături, Că de-abia pot sta sub ele Doi măgari voinici alături. Gata!... Baciul stă pe gânduri, Peste frunte mâna-și duce. Se ridică-n două rânduri Și domol își face cruce. Apoi cată lung spre creste Și spre țarcurile goale... Și convoiul, fără veste, A pornit încet la vale. Cerul și-a schimbat veșmântul. Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vântul Ca un foșnet lung de apă. Adâncit în gânduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte... După el, călcând cu teamă, Merg tăcuții lui prieteni Prin sălbatice pripoare, Pe sub poale verzi de cetini, Pe potecă fără soare, Ori străbat în pas alene Luminișuri fără flori, Singuratice poiene Cu mesteceni visători... ...
George Topîrceanu - Clipe de zbucium
George Topîrceanu - Clipe de zbucium Clipe de zbucium de George Topîrceanu Iubita mea, te simt așa departe... Mi-ai pus pe frumte mâinile subțiri, — Dar, ca un zid puternic, ne desparte O pânză de cernite amintiri. Ființa mea întreagă când te cere, Tu stai visând, nici ochii nu ți-i miști, — Și câte taine pline de durere Se pierd în noaptea ochilor tăi triști! Eu chem osânda care mă omoară, — Sălbatic vântul patimii să bată, — Eu cer icoana ta de-odinioară, Pe care n-am văzut-o niciodată. O, cum aș vrea durerea să mi-o-nșele! Atâtea nopți pustii am adorat-o, I-am dat și jertfa tinereții mele Zâmbind... Tu numai inima mi-ai dat-o. Mi-ai dat-o! Floare gingașă de munte Ce stă deasupra unui larg abis... (Și chiar acum, când mă săruți pe frunte, Tu mă săruți cum se sărută-n vis!) Căci sufletul, ca tristele ruine, Păstrează-n el lumina altor vremuri, — Și când o rază-ajunge pân' la mine Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri: Ea luminează-n tine, fără veste, Prăpastia trecutului întreg... Și-atunci duioasa inimii poveste Eu o ascult, — dar n- ...
Grigore Alexandrescu - Polovraci
... expresie țărănească, să ne luăm inima în dinți, căci poteca era râpoasă și așternută cu pietriș, care, la cea mai mică mișcare, se pornea în prăpastie. Aci un pas greșit sfârșește o viață. Ne țineam dar cu multă greutate de colțurile pietrelor și chemam în ajutor pe sfinții călătorilor. În sfârșit ...
Grigore Alexandrescu - Răsăritul lunii. La Tismana
Grigore Alexandrescu - Răsăritul lunii. La Tismana Răsăritul lunii. La Tismana de Grigore Alexandrescu Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază A iubitei mele frunte cu vii umbre colora, O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut să vază, Lun-așa încântătoare n-am avut a admira. Și întâi, ca o steluță, ca făclie depărtată, Ce drumețul o aprinde în pustiuri rătăcind, În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată, Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind. Apoi tainicele-i raze dând pieziș pe o zidire, Ce pe muche se ridică, locaș trist, nelocuit, Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire, Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. Apoi glob rubinos, nopții dând mișcare și viață, Se-nălță și, dimprejuru-i dese umbre depărtând, Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeață, Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând, Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită, Feudală cetățuie, ce de turnuri ocolită, Ce de lună colorată și privită de departe Părea unul din acele osianice palate Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc: Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stânca, peștera adâncă, în vechime locuită De al ...
Heinrich Heine - Furtuna (Heine)
Heinrich Heine - Furtuna (Heine) Furtuna de Heinrich Heine Traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată prima oară în Convorbiri literare , 15 iunie 1900 Turbează furtuna, Dă bice gloatei de valuri, Și ele, spumegînd de mînie-n răscoală, Se-ncalecă-n goană, urnind și-mbrîncind Munți albi și mișcători de apă: Micuța navă-i suie Cu trudnică pripă, Ci fără de veste-alunecă În negre prăpăstii căscate... O, mare !... Mama Frumuseții, Din spumă de val răsărite ! Străbuna Amorului ! Aibi îndurare ! Ah, iată ! alba ta rîndunea Din aripi fîlfîie fantastic, Setoasă de pradă, Și-adulmecă inima mea ce răsună De slava zeiței din tine născută; Adulmecă inima mea, jucăria, Nepotului tău zburdalnic ! De-a surda implor ! Dispare strigarea-mi în larma furtunii Și-n tumultul de vînturi ! Uraganul se sparge-n gigantic delir De sunete oarbe ! Eu însă prind lămurit în auz O dulce-aiurire de harfă; Un cîntec mă cheamă răzbind sălbatec, Nespus de duios, dureros de nespus, Și glasul acesta-l cunosc... Departe, pe țărmul stîncoasei Scoții Se-nalță turnul castelului sur Dasupra năprasnicei mări; Acolo, subt arcul înaltei ferești, Veghează o mîndră femeie bolnavă — Ca umbra ușoară, ca marmura albă, — Ea cîntă din harfă și ...
Ion Heliade Rădulescu - Războiul
Ion Heliade Rădulescu - Războiul Războiul de Alphonse de Lamartine Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1829 De ce sunete viteje urechea-mi e speriată? Glasul trâmbiței răsună, cai ninchează sforăind; Coarda-n sânge înmuiată, Ca sabia-ncrucișată, Sună pavăza lovind. Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat Armele! și eho iară armele! mai depărtat. Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc, Decât crivățul mai iute din tot locul năvălesc; Și ca două aripi negre deodată se întind Din coastele cele dese de legiuni șiruind. Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind, Pe-ndoitele-i genunche se oprește sforăind. Trăsnetul încă tot doarme, și-n câmpul cel mărmurit O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit. Nu s-aude decât marșul atâtor mii de soldați Alergând naintea morții căreia sunt închinați, A carelor uruire, armăsarii ninchezând, Poruncile-adăugite și aerul răsunând, Sau vântul care izbește în steaguri ce fâlfâiesc Și-n taberele vrăjmașe înotând se îndoiesc; Și când seamănă, umflate de biruință, c-ar sta Gata înaintea slavei singure de a zbura. Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios. În fruntea-amânduror taberi ...
Ion Luca Caragiale - Criza de cabinet
Ion Luca Caragiale - Criza de cabinet Criza de cabinet de Ion Luca Caragiale Timpul s'a abstinut cu desăvârșire de orice reflecții sau comentarii asupra epidemiei ce bântue cabinetul Brătianu, și care a și secerat trei victime. Am stat și urmăm a sta neturburați în fața unor certe intestine pe câtă vreme ele nu vor avea ca rezultat de a compromite soarta țării și mai mult cum este deja compromisă, sau pe câtă vreme negoțierile pentru înlocuirea celor morți nu vor trece peste cercul partidului așa zis liberal. Vom aștepta dar în liniște rezultatul crizei într'un fel sau într'altul și atunci numai vom avea a zice și noi cuvântul nostru. Astăzi voim a face numai ceea ce s'ar putea numi diagnosis crizei ministeriale, fără a ne preocupa dacă boala este mortală sau cine va fi moștenitorul, în caz de moarte. Spectacolul ce ne este dat a privi este, fără îndoială, din cele mai extraordinare. Vedem pe d. Brătianu dispunând în Cameră aproape de unanimitatea voturilor, și de o mare majoritate în Senat, amenințat de a pierde o ...
Ion Luca Caragiale - Ouăle roșii
Ion Luca Caragiale - Ouăle roşii Ouăle roșii de Ion Luca Caragiale Cronică veche (Până către sfârșitul veacului al 14-lea când a ars mănăstirea Sf. Pafnutie, se găsea acolo, într-un dulap, la păstrare — scrisă, probabil, de vreun călugăr cârpocitor de slove, cum erau mulți pe vremurile acelea — o cronică în care se povestea fioroasa-ntâmplare petrecută, în castelul contelui FĂ©kete LĂ¡ioș, cu prilejul Paștelui din anul de la facerea lumii 6659, iar de la mântuire 1151. Conținutul acelei cronice arse s-a păstrat însă prin tradiție, din generație în generație, de către călugări, și mai târziu a fost, după o viață-ntreagă de cercetări adânci, reconstituită de către savantul Laurentius Ferax (vulgo, Lorenz Reichlich). După versiunea acestuia, foarte rară, o dăm și noi aci.) În seara de vinerea patimilor, au mers bătrânul conte FĂ©kete LĂ¡ioș, care-mplinise în duminica floriilor șaptezeci și cinci de ani, la capela castelului, împreună cu soția sa VirĂ¡g, care, zicea ea, trebuia să-mplinească, în sâmbăta rusaliilor următoare, patruzeci. După dânșii veneau nobilii curteni și copiii de casă, care țineau, unii coiful contelui, iar alții coada rochiei contesei. Și după ...