Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PUS
Rezultatele 411 - 420 din aproximativ 1042 pentru PUS.
Duiliu Zamfirescu - Amurg (Zamfirescu)
Duiliu Zamfirescu - Amurg (Zamfirescu) Amurg de Duiliu Zamfirescu Se lasă noaptea, limpede și caldă; Răsare luna palidă pe cer, Punând pe valuri brațe ce se scaldă Și-n toată firea aer de mister. Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă Și-nvăluie, de două mii de ani, În haina umbrei, pururi elegantă, Splendoarea umerilor diafani. Mișcând din flamuri, vechile trireme, Adorm în pacea lungului amurg, Înfiripând un vis din altă vreme: Izbânzile lui Hermes Demiurg. La umbra lor, pescarul trage-o plasă Și cântă-ncet, cu glas adormitor, Duioasa lui tragudie de-acasă, Visând și el un vis în viitor.
Dumitru Stăncescu - Țiganul și popa
Dumitru Stăncescu - Ţiganul şi popa Țiganul și popa Dumitru Stăncescu , Snoave șau glume populare, București, 1892, pp. 51—55 Un popă venea cu un țigan, de la oraș spre casă. Se întîlniseră pe drum. Tot vorbind ei de una, de alta, la marginea unui sat prin care trecuseră, iacă un purcel rătăcit. — Haoliu, hațin-te, părinte, să-l prindem, că nu ne vede nimeni ! — Fugi d-acolo, mă țigane, că e păcat... — Lasă pacatu, parinte, și ajuta sa prindem purcelul că huite, fuge, îl scăpăm. Popa se uită repede în toate părțile și, văzînd că într-adevăr nu e nimeni, se mlădie. Se aținu cu poala anteriului la un colț și puse mîna pe purcel. Cum ajunseră acasă, îl tăiară și puseră să-l gătească. Cînd fuse numai bun, colo, rumen, și mirosea frumos, popa hoț, ce-i veni în gînd ? Să-l mînînce el pe tot și să nu-i dea și țiganului, dar nu-i venea să-l ia așa cu șoalda, că-i era că-l dă țiganul de gol în sat. — Măi țigane, știi tu una ? — Știu dacă mi-i spune, părinte. — Eu zic că purcelul ăsta prea e ...
Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă!
... Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănțăni!â€� Dar mai întâi să se mai joace puțin cu dânsul. Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să-l prindă în cleștele labelor. Dar ce s-aude? Un ...
... te uiți la soare, când mă ai pe mine? Rogu-te, privește-mă!â€� Și cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în față și își înrotește coada: „Privește-mă!â€� Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde: „Te privesc ...
Emil Gârleanu - Fraţi Frați de Emil Gârleanu Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit: — Va merge cornistul companiei. Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat: — Cred c-ați înțeles, domnule sublocotenent. Ofițerul răspunse scurt că a-nțeles, și plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În ușă îl aștepta sergentul-major. Ofițerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului: — Va merge cornistul companiei. Sergentul-major se întoarse și strigă: — Va merge... Dar nu avu când să sfârșească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care și auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbușit, dar hotărât: — Am înțeles, să trăiți, domnule sergent-major. În această vreme, ofițerul intră în cancelaria companiei, își puse mantaua, își luă chipiul și, ridicându-și gulerul, ieși în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, își ...
... lăsa de izbeliște și de râsul oamenilor, mai bine ți-ai face osânda și anii tăi, și bun îi Dumnezeu, te-i întoarce acasă. Băietanul pune capul în piept și răspunde cu glasul tremurat: — Ghine, mămucă, oi rămâne. Mai stă o clipă așa, ținând capul în jos, apoi se îndreaptă ...
Emil Gârleanu - Hoinar Hoinar de Emil Gârleanu O clipă ținu noaptea, cât țin nopțile de vară, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. Și totuși, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineții, i se păru că dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bănuind: „Ce Dumnezeu răsare soarele atât de târziu!â€� Dar ca și cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se răsfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, și peste câmpie năvăli un văl de aur. Fluturul își pâlpâi de câteva ori aripile și, din vârful galben al tulpinii de lumânărică , unde poposise de cu seară, își luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la târg, o luă într-acolo. Curând zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pârleazul și, mehenghi, se furișă întâi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă? Nimic! În schimb, de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau, cu florile deschise, fragede, liliachii bătând în albastru, sinilii bătând în roz, acoperite de rouă ca de niște nestemate. „Fragede floriâ€�, gândi fluturașul și, bătându-și aripile ...
... ca el. Mai sus! mai sus! Și trupul mereu o trage înapoi către pământ, și raza mereu o cheamă către înălțimi. Într-un avânt își pune cea din urmă putere și, deodată, se simte, în sfârșit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii. Și-n vreme ce, smulgându-se ...
... peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degețelul ce-și lăsase urma avusese grijă să se înmoaie dintru-ntâi în dulceață. Musculița se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochișorul, roșul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat ...
Emil Gârleanu - Nedespărțite! ...
Emil Gârleanu - Nedespărţite! ... Nedespărțite! ... de Emil Gârleanu Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deșiră, iar se strâng și iar se răresc, apoi își aleg călăuzele, le pun în frunte, și-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, și lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se șterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc! Încotro? În nopțile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde ființă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; țipăte răsar și se sting; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Și cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara. Un stol de turturele a întârziat. Grăbite s-au strâns în dimineața aceasta, și-n fâlfâirile lor, care se aud ca niște sunete supte ușor dintrun flaut, pornesc. Întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariștilor, printre plopii înalți, ca și cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol ...
... Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta mirați, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu ...