Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru GĂSIT

 Rezultatele 481 - 490 din aproximativ 1014 pentru GĂSIT.

Duiliu Zamfirescu - Djali

Duiliu Zamfirescu - Djali Djali de Duiliu Zamfirescu Acolo unde râul plângând murea în mare, Djali-și găsise luntrea. O dulce legănare De vânt, încet o duse pe tainicul canal. Treceau întinse umbre de nori din val în val, Furând razele lunii, și-n zborul lor cel mare Scriind pe fața apei poveste marinare. Văzduhul amuțise. Se-ntuneca. Furtuna Se-mlădia pe mare. Tuna. Pierise luna. Din când în când, un zgomot străin, din altă lume, Țipa; geniul mării striga totul pe nume: Nori, vânt, curente, glasuri se deșteptau. Djali Desprinse de la barcă lopata și-o zvârli. Apoi vorbi: “Ce-mi pasă de tinerețea mea Când port fără de voie în pieptu-mi o ruină De dor, de suferință, de-amărăciune plină? Când nu pot nici să sufăr așa precum aș vrea? Ce-mi trebuie lopata când văd că fiecare Născându-se-și începe un cântec de-ngropare, Când știu că-i dat să fie viața pe pământ, Al fericirii noastre cel mai adânc mormânt, Când și pe poarta vieții ca și pe-a morții poartă S-a scris cu slove negre aceeași vorbă moartă: Durerea? Deci furtuna și vânturile sale Să-mi ducă ...

 

Duiliu Zamfirescu - Harpista

Duiliu Zamfirescu - Harpista Harpista de Duiliu Zamfirescu Orgia se sfârșise... ieșeau grupe glumețe De capete aprinse, de ostenite fețe, Mergând să se întinză sub cerul cel senin, Beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin. În umeda tavernă abia mai rămăsese Câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese, Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari Și Paola harpista cu ochii săi cei mari. Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare Unde-ai cântat în duo cu întristata mare Suspinul unui val, Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă, Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă, La orișicare bal?... Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază Pe bucle catalane ușor se-mprăștiază...; Din harpa încântată zburând accente vii Spun razei tot misterul cerestei armonii...; Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin Spun notelor murinde omorantoru-i chin. Ș-atuncea... tot mai tare la sân harpa și-o strânge Și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge: “Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit, E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit... La tine, golf poetic, cu apele senine, Speranța mea visează... la tine, tot la tine! Adio, ...

 

Duiliu Zamfirescu - Pe Acropole

Duiliu Zamfirescu - Pe Acropole Pe Acropole de Duiliu Zamfirescu Luna tragică privește, într-o mută contemplare, Pacinica singurătate din împărăția sa, Strejuind de peste ape valea clasică, în care, Pe Acropolea știrbită, Parthenonul dormita. Ah! și cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece La priveliștea acestei, unice în univers, Protestări a omenirii contra timpulului ce trece, Monument, al cărui nume sunător e ca un vers. Căci așa e, totul piere, ca o umilă scânteie: Jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu; Timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panathenee, Totul piere sau se schimbă; — neclintit ești numai tu. Tu, ca toate, ești în lume de substanță pieritoare, Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic; Tu ești toată poezia omenirii gânditoare Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic1. Și când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte În imensa, infinita liniște de orient, Din trecut și pân’ la tine se întinde ca o punte, Peste care tot trecutul se coboară în prezent. Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă înțeleaptă, Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint, Drumul către Salamina și navarcul ce așteaptă Să mă- ...

 

Duiliu Zamfirescu - Salbele

... adus Și la gâtu-i și le-a pus De-atunci orișicare floare Plânge scumpele odoare... Iar de vreți cătați în zori: Veți găsi

 

Dumitru Stăncescu - Țiganul și popa

Dumitru Stăncescu - Ţiganul şi popa Țiganul și popa Dumitru Stăncescu , Snoave șau glume populare, București, 1892, pp. 51—55 Un popă venea cu un țigan, de la oraș spre casă. Se întîlniseră pe drum. Tot vorbind ei de una, de alta, la marginea unui sat prin care trecuseră, iacă un purcel rătăcit. — Haoliu, hațin-te, părinte, să-l prindem, că nu ne vede nimeni ! — Fugi d-acolo, mă țigane, că e păcat... — Lasă pacatu, parinte, și ajuta sa prindem purcelul că huite, fuge, îl scăpăm. Popa se uită repede în toate părțile și, văzînd că într-adevăr nu e nimeni, se mlădie. Se aținu cu poala anteriului la un colț și puse mîna pe purcel. Cum ajunseră acasă, îl tăiară și puseră să-l gătească. Cînd fuse numai bun, colo, rumen, și mirosea frumos, popa hoț, ce-i veni în gînd ? Să-l mînînce el pe tot și să nu-i dea și țiganului, dar nu-i venea să-l ia așa cu șoalda, că-i era că-l dă țiganul de gol în sat. — Măi țigane, știi tu una ? — Știu dacă mi-i spune, părinte. — Eu zic că purcelul ăsta prea e ...

 

Elena Liliana Popescu - Imn Vieții

Elena Liliana Popescu - Imn Vieţii Imn Vieții de Elena Liliana Popescu Informații despre această ediție Și dincolo de viața știută-neștiută ce sufletul străbate cu veșnica-i candoare, se află însăși Viața ... I Ne-atrage veșnic Marea din marea Neuitării Ne-atrage Depărtarea din depărtarea Zării Ne-atrage veșnic Cerul din cerul Amintirii Ne-atrage Efemerul din efemerul Firii Ne-atrage Nenăscutul din tot ce e născut dau Nerecunoscutul din ce e cunoscut II În tine e Poetul În tine Poezia În tine e Profetul În tine Profeția În tine e Rostirea În tine Nerostitul În tine e Gândirea În tine Negânditul În tine Căutarea În tine Nepătrunsul În tine Întrebarea În tine e Răspunsul III Nimic în neschimbare Nimic nestătător Nimic în neaflare Nimic neștiutor IV Ascunsă-i Amintirea în ce-i necunoscut Ascunsă-i Nemurirea în ceea ce-i pierdut Găsește Adevărul În ceea ce-i uitat Doar el, Cunoscătorul a tot ce e

 

Elisabeta de Wied - Maimuța %E2%80%98n colivie

Elisabeta de Wied - Maimuţa %E2%80%98n colivie Maimuța ‘n colivie de Elisabeta de Wied De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul meu. Râzând ei vreau să vadă mereu truditu-mi joc, Cu bețe mă 'ntărâtă să nu stau la un loc. «Cum seamănă cu omul! Și-urâtă e!» Și stau Privind cum hărțuită din colț în colț eu dau. Voi râdeți făr' de milă și lacomi de privit, Pe când eu, biata, tremur cu suflet istovit. Vai, veseli palmierii în minte când îi am Și mândrele liane pe cari mă legănam Sunt trist atunci de moarte, nu văd nimic, nu știu - Voi râdeți și mai tare, strigând în râs: Musiu! Și ca prin vis a voastră injurie-o aud. O, de-aș mai fi vr'odată prin codrii mei din Sud! Iubită fui, ferice, sărind din pom în pom Și nu mă găsea nimeni urâtă ca un om. Simt negurile morții pe ochii 'ntunecați – Aveți de mine milă și 'n pace mă lăsați! De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul

 

Emil Gârleanu - În curtea mea

Emil Gârleanu - În curtea mea În curtea mea de Emil Gârleanu Curtea mea e la țară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curții se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se țese, de cu primăvară până-n toamnă, tulpina de rochița-rândunicii . Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrâni, fuse uriașe pe care se deapână vântul; pe vârfurile lor țin acoperământul, — cerul. Tufe de pomușoară și de agrișe dau, înăuntrul curții, adăpost păsărilor mele. Căci am păsări multe și felurite. De ici, din portița încununată cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul ? Răsare soarele. Cocoșul acela negru e ceasornicul curții mele. Iată-l pe culme, țanțoș, cu pintenii arcuiți, cu platoșa penelor oțelii, gata ca de luptă. Parcă vrea să-și arate bărbăția cârdului celuia de claponi din fața lui, — găini care nu se ouă, ale căror pene lungi și moi îi prefac într-un fel de sălcii plângătoare printre păsări. A, uite-o, harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip de iute ...

 

Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă!

Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă! Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gârleanu În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, asta-i asta: cașcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza-i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câțiva pași mărunți până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Așa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe ...

 

Emil Gârleanu - Cântărețul

... gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el îl apucau furiile. O căută totuși și n-o găsi. „Firește, gândi greierul, lăcustă și să stea acasă, dracul a mai văzut?!â€� Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă ...

 

Emil Gârleanu - Gâza

Emil Gârleanu - Gâza Gâza de Emil Gârleanu Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ...

 

<<< Anterioarele      Următoarele >>>