Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru NECUNOSCUTĂ
Rezultatele 51 - 60 din aproximativ 283 pentru NECUNOSCUTĂ.
Dimitrie Anghel - Numărul 27 Numărul 27 de Dimitrie Anghel Publicată în Flacăra , I, 16, 4 feb. 1912, p. 124—125. Pe un tablou al "Junimii" Am sub ochi tabloul comemorativ al "Junimii", o serie de capete care se etajează, o piramidă de efigii care se suprapun, o îngrozitoare hecatombă de decapitați, pe care cine știe ce erou sîngeros și plin de ironie și-a pierdut vremea să le clădească craniile ca o pildă că toate trec cu vremea... O hidră amenințătoare cu șaptezeci și patru de capete privește cu încredere viitorul, un strugure monstruos făcut din boabe diferite atîrnă într-o ramă pe un fond negru de culoarea infinitului, o pleiadă de ambiții se înfățișează sub diverse măști, o vecinătate de necunoscuți se luminează de aureola acelor cîțiva fericiți ce-au izbutit să-și scoată capetele dincolo de negrul cerc pe care moartea îl ține, ca un clovn sinistru, la intrarea neantului. Nepăsător și cu același gest teatral și automatic, postumul Nestor Hayek, după ce s-a acoperit cu funebrul giulgiu de mușama, ca să facă întunerec în straniul lui aparat în care toate se văd pe dos, ne-a lăsat medalionul acesta ...
Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată
Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată Oglinda fermecată de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Un vis simbolic", în Tribuna , XV, 159, 22 iul. [4 aug.] 1911, p. 2. Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată... În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii. Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau așa în visul meu, nici vînătul cer care se ofilea și în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici fața mea pală pe care o resfrîngea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea tîrzii de noapte. Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsăruică, înșelată de acest zor de ziuă timpurie, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni. Un vînt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, ...
... să plece, ce-l ce-și pierduse aripile privea uimit la mine și nu știa desigur că un suflet se înduioșase lîngă el, că un necunoscut venit de departe visase pe strălucitoarele lui pagini, că un poet infim plîngea poema unui Lucifer. Licoarea opalină sorbită încet, încet, îl făcea poate să ...
Dimitrie Anghel - Pe un volum al lui E. Gîrleanu
Dimitrie Anghel - Pe un volum al lui E. Gîrleanu Pe un volum al lui E. Gîrleanu de Dimitrie Anghel Publicată în Ramuri , VI, 13—14, 16 ian. 1911, p. 201—203. Brun, ca ieșit dintr-o sticlă de cerneală, adevăratul tip de oriental; ochi languroși și veșnic îndoliați de odaliscă. Cînd nu cuvîntă, știe să privească și să asculte. Înmagazinează bun și rău, minciună și adevăr, cu lăcomia struțului care nu alege cînd îi e foame. Buna lui credință e nesfîrșită și, printr-o bizarerie curioasă, cu care l-a dotat natura, după cîtva timp de la inhibiție, el își însușește toate întîmplările, transformîndu-le și dîndu-le proporții uriașe. Invenția la el e o trebuință organică, e o reacțiune contra uniformității, un antidot fără de care viața n-ar mai avea nici un haz, e, ca să zic așa, pîinea lui cotidiană. Și-apoi, ce-are a face dacă un lucru e adevărat sau nu, cînd el poate să deștepte curiozitatea cetitorului măcar o minută, sau poate avea aparența unui adevăr. Dacă baronul de MĂ¼nchhausen, de cinegetică memorie, care și-a petrecut cea mai mare parte din existență în lumea lighioanelor, ...
Dimitrie Anghel - Pe un volum de Charles Perrault
Dimitrie Anghel - Pe un volum de Charles Perrault Pe un volum de Charles Perrault de Dimitrie Anghel Publicată în Viața românească , V, 11 nov. 1910, p. 236—238. Poveștile sunt o lume alături de a noastră. Vechi de cînd timpul, ele trebuie să fi legănat copilăria omului și de aceea farmecă și desfată și astăzi pe copii. Frica ori urîtul și monotonia lungilor nopți a trebuit să împrospăteze necunoscutul. În sunetele și zvonurile care rătăcesc fără de hodină, în natură, fantazia primitivă a trebuit să închipuiască ființi nevăzute, care grăiesc, își spun durerile ori bucuriile, furtunoasele patimi ori nostalgicele reverii, ca să ne înduioșeze sufletul. Iar cei ce le ascultau au căutat să deie trup negurelor ușoare și diafane ce se ridică și joacă peste ape, și le-au numit elfe, să întrevadă în contururile fantastice pe care le fac și le desfac nourii o lume întreagă de zei, un cer întreg de ființi supranaturale, pe care l-au numit Olimp, Walhalla sau altfel, au împoporat pădurile întunecate cu un întreg norod de fauni, nimfe și silvani, au îngropat în fiecare albie de rîu o sirenă și au înfăptuit din nou Universul, ca ...
Dimitrie Bolintineanu - Mihai la pădurarul
Dimitrie Bolintineanu - Mihai la pădurarul Mihai la pădurarul de Dimitrie Bolintineanu Mihai pierduse lupta. [1] El umbla rătăcit, Si omul, si natura acum l-au părăsit; E noapte, vijelie... vestmintele-i sunt ude. -- Bine-ai venit, streine!... o voce se aude, O voce virginală... urmează-mi... ai scăpat! Si-o mână se întinde eroului mirat. Intr-o colibă mică la zece pasi îl duce. El intră; la lumină zăreste-o fată dulce. Copila îi surâde ca cele dintâi flori Ce-anuntă primăvara la tristii călători. Parintele ei vine si amândoi veghează Să aibă multumire acel ce-l ospătează. -- Tu esti Mihai Viteazul!... eu ungur, tu român. Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân, Căci ospitalitatea în ceruri e născută Când ura între oameni era necunoscută. Ea îsi deschide sânul la toti câti o doresc: Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc. Sub simplele vestminte s-ascunde câteodată O inima de ură si de trădări curată Precum, sub mantă d-aur a omului bogat, S-ascunde câte-un suflet de pătimi degradat. Asadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine! Ca sufletu-ti si lutu-ti în pace să s-aline! Iar tânăra copilă cu buze ...
Duiliu Zamfirescu - E mort poetul
Duiliu Zamfirescu - E mort poetul E mort poetul de Duiliu Zamfirescu E mort poetul. Cea din urmă dramă Ca cea dintâi, va fi necunoscută: De-o ideală minte începută Acum o-ncheie glasul de aramă. Alături stă, încremenită, mută, Sărmana lui, nemângâiata mamă; Ea lung ridică colțul de maramă Și tremurând pe mână îl sărută. Într-un pahar se scutură o floare, O floare prinsă la o cununie Ce ca și dânsul s-a plecat și moare. Iar prin perdele, raza aurie Aduce caldul zâmbet de la soare: O mângâiere scumpă, dar târzie.
Duiliu Zamfirescu - Levante și Kalavryta la Missolonghi
... i, nici chiar doru-i călător, n-o mai ajunge. Năpădită-atunci de lacrămi însăși sânul și-l cuprinde Vrând în el să stăpânească un necunoscut fior... Sânul însă n-o ascultă, alba-i față i s-aprinde Și oftând, mai fără voie, zice: “Ah, mi-e dor!... mi-e ...
Elena Liliana Popescu - Imn Vieții
... În tine Întrebarea În tine e Răspunsul III Nimic în neschimbare Nimic nestătător Nimic în neaflare Nimic neștiutor IV Ascunsă-i Amintirea în ce-i necunoscut Ascunsă-i Nemurirea în ceea ce-i pierdut Găsește Adevărul În ceea ce-i uitat Doar el, Cunoscătorul a tot ce e creat ...
Emil Gârleanu - Hoinar Hoinar de Emil Gârleanu O clipă ținu noaptea, cât țin nopțile de vară, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. Și totuși, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineții, i se păru că dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bănuind: „Ce Dumnezeu răsare soarele atât de târziu!â€� Dar ca și cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se răsfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, și peste câmpie năvăli un văl de aur. Fluturul își pâlpâi de câteva ori aripile și, din vârful galben al tulpinii de lumânărică , unde poposise de cu seară, își luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la târg, o luă într-acolo. Curând zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pârleazul și, mehenghi, se furișă întâi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă? Nimic! În schimb, de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau, cu florile deschise, fragede, liliachii bătând în albastru, sinilii bătând în roz, acoperite de rouă ca de niște nestemate. „Fragede floriâ€�, gândi fluturașul și, bătându-și aripile ...
Friedrich Schiller - Cavalerul Toggenburg
... se făcu." . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Abandonă, nu-și mai vede Al părinților focar; Armele nu-și mai revede, Nici fidelul armăsar. De la Toggenburg apune Jos spre văi, necunoscut; Peste membrii nobili pune Vestmânt aspru, răsțesut. O colibă izolată Își clădi-mprejurul ei, D-unde closterul s-arată Printre frunzele de tei. Aștepta de ...