Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru NU CINE ȘTIE CE
Rezultatele 51 - 60 din aproximativ 837 pentru NU CINE ȘTIE CE.
Antioh Cantemir - Antioh Cantemir: Satira VI
... Să-mi pot petrece vremea, departe de-orice zgomot, Cu grecii și latinii din timpurile vechi; Să cercetez efectul lucrărilor; să-nvăț A ști și a cunoaște din pildele străine, Ce au urât în ele și ce au de plăcut, În traiul meu pe lume eu nu doresc mai mult. Averi, înalte ranguri ce strălucesc în ochii Prostimei ne-ncercate, aduc supărări multe Și celor ce le cată, și celor ce le au. Cine n-a râde oare de-un om ce asudând Se cațără pe-un munte stâncos, înalt și aprig A cărui culme este atât de ascuțită, Încât oricât voiește a se ... crescând tot cu puterea, Nu știi ce mărginire să pui dorinței tale; O dulce melodie nu bucură pre surd; Pe-un bolnav de podagră băi nu îl folosesc; Cinstirea și averea nu liniștesc pe-acela Ce se muncește vecinic de frică și nădejde. Când două sau trei veacuri viața noastră-ar fi, Nu ne-ar părea atâta oamenii de nerozi Văzându-i cum urmează nebunele lor pofte. O mică parte-a vremii vrând să-ntrebuințeze În ... ...
... a oftat adânc de nedreptatea norocului. — De, mă băiete! zice un bătrân; poate că și tu ăi fi vinovat! ăi fi având și tu cine știe ce cusur or slăbiciune, de schimbi mereu la stăpâni, și nu te poți tu, băiat voinic, sălta din nevoie. — Poate oi fi având și vrun cusur, ce să zic?... dar despre slăbiciune, alta nu mă știu să am decât că nu pot suferi pe soră-mea... Și nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea și iar de ea. Și, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni... mă reped ș-o apuc de piept... Chiar aseara am avut o întâmplare cu dumneei... M-au bătut ei, prietenii dumneei, strașnic ... vrei să-nțelegi?... Dacă ne-o plăcea și nouă, ăstora de aici? — Cum să vă placă, omule? — Ei! uite așa: să ne placă!... Ce!... nu cumva o să cerem voie de la tine să ne placă?... Uite, mă!... Cine ești tu? — Nu-i vorbă de cine ...
Dimitrie Anghel - Culegătorul de stele căzătoare
... Credea că erau îndeajuns comorile pe cari le adunase în el, pentru ca să poată trăi pe socoteala lor. Viața cărților însă e moartă, suflul ce-a palpitat în literile negre, care au fost scrise într-un moment de inspirație, e ca o adiere ce-ar trece întîi peste un mormînt, pînă să ajungă la tine. Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeți au fost stropite de lacrimi, gîndirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dîre de sînge și cîntecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniștească tumultul rîului roș care aleargă fără astîmpăr în noi. El însă nu vedea acestea și, urmînd să trăiască singur, cum nu mai putea să sufere oamenii, de la o vreme nu mai putu să sufere nici pămîntul. Frumoasa natură ce se preschimbă veșnic, bogată în decoruri și în priveliști, pe care cei patru mari pictori, ce sînt anotimpurile, vin pe rînd s-o zugrăvească cu penelele lor înmuiate în aur și purpură, în lumină și întuneric, lui nu-i mai spunea nimic. O ură împotriva orînduielii acestea veșnice, care pune același verde pe copaci primăvara și amestecă același albastru spălăcit în fundul izvoarelor ...
Dimitrie Anghel - Două glasuri
... zgomote, n-a mai auzit nimic. Tăcerea, ca o mare pînză udă, s-a așternut peste toate vibrațiile. Nici un vînt nu bătea, ca să trezească un zvon, nici o gînganie nu mișca un fir de iarbă, ca să se pornească o undoiere ; nici o pietricică nu se desprindea dintr-un mal, ca să rupă funerara pace. Era o liniște din acelea care nu se lasă decît în urma zăpezilor mari, după ce-a fulguit îndelung, și nu știu pentru ce, ridicat pe un cot, mi s-a părut ciudat că nu văd în jurul meu livida lumină ce o au troienele, ci numai negrele și funebrele covoare ce le întind umbrele în așteptarea nopții. O durere vie mă făcu să duc mîna la frunte și să-mi aduc aminte ce se întîmplase cu mine. În învălmășita goană a retragerii, în care abia mai puteam vedea luminoasele frînturi colorate ale steagului, căzusem lovit pe ... au depărtat apoi, și iarăși n-am mai știut nimic, pînă m-am trezit în patul alb al unui spital... Al cui era geamătul acela ce venise pînă la mine în noapte, al cui era strigătul acela de ajutor ce
Ion Luca Caragiale - Boris Sarafoff
... Poftim! două fără douăzeci și cinci! Unde e?... D. (foarte îngrijat): Știu eu?... în orice caz, nu stric eu! A. (cătră D.): Da' cine? eu?... B. (cătră D.): Dumneata strici, firește! Dacă nu erai dumneata, nu-i pierdeam urma! nu ne scăpa așa! C. (cătră D.): Dacă dumneata nu te simțeai capabil să-l aduci negreșit, de ce te-ai băgat? D.: Domnilor, eu vă spun că vine, mi-a zis că vine, dar că nu ne mai spune nimic . I-am promis pe parola de onoare că nu-l mai întreb nimic, și mi-a promis negreșit să dejuneze aci cu noi: trebuie să vie! peste putință să nu vie!... Câte ceasuri sunt? C.: Două fără douăzeci!... (dezolat:) Nu mai vine! A. și B. (dezolați): Nu mai vine! C. (cătră D.): Pentru ce n-ai stat la ușe, să-l iei în trăsură când a ieșit? D. (dezolat): Am stat... la ușa dinspre Doamna Bălașa, pe ... stânga, și-ntre piciorul mesei, la piciorul lui... În adevăr, tipul, grăbindu-se să-și ridice arma, a uitat jos carta de vizită . - Ce-i de făcut, să punem mâna pe ea? - Bine să-i fie lui d . judecător! Vezi? daca
George Coșbuc - Cetatea Neamțului
... se numea Și-au zidit-o, spune-n cronici, Nemți, germani sau teutonici. E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! Cine credeți că sunt eu Ca să știu atâtea fleacuri! Cui va ști, îi dau un leu. Zici că afli-n cărți de școală? Aș! Rămâi cu mâna goală. Deci, în ceasul dimineții, Când prânzesc acei ce au, În cetate-aici erau, Lângă comandantul pieții, Toți străjerii și-așteptau, Povestind și-ntinși pe iarbă, Chisălița să le fiarbă. Dar, pe când Guzgan ... Însuși riga, într-o mână C-un pistol, din adăpost, Da pe Ștefan la toți dracii Și-mpușca la rând copacii. Deci, văzând că nici nu-l lasă Să se ducă-n treaba lui, Și nici pomeneală nu-i De-a-l pofti la ei la masă, Și flămând vai, ce mai spui O luă mai pe departe, Pe genunchi scriind o carte. Hai și descuieți odată! Și tovarăși să vă fim. Mândru cântec ce mai știm, Marș francez, fără de plată. Nu vi-e milă că pierim? Poate-o ploaie să ne-apuce... Nu știm drumul, că ne-am duce. După
Petre Ispirescu - Ileana Simziana
... fetele lui să moară în ticăloșie, în sărăcie și cu rușine. Văzând fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră și ele de gânduri și nu știau ce voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă văzură și văzură că nimic nu-i este pe plac, fata cea mare își luă inima în dinți și-l întrebă într-o zi la masă, că de ce este supărat: - Au purtarea noastră nu-ți place? îi zise ea. Au supușii măriei tale sunt răi și arțăgoși de-ți pricinuiesc atâta mâhnire? Spune și nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ți dă pace și-ți otrăvește bătrânețele, și ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea să-ți aline oarecum mâhnirile ... numai pe voi. - Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, și mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. - Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătâi, cât hău! - Tot ce știu, tată, și mă făgăduiesc, este că ...
Petre Ispirescu - Poveste țărănească
... în mijlocul luminișului zărește un foc mare și pe foc o crăcătiță, din care ieșea un fel de glas, dară fără să știe el ca ce să fie. Stete locului, și mai ascultă. Auzi ca și întâi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni. Ce să facă? Să se ducă acolo, nu-i da meșii, că nu știa ca ce drăcovenie o fi aia. Atunci întinse și el arcul, dete drumul săgeții și tranc! lovi drept în capacul crăcătiței, și îl dete jos. Într-aceeași ... cu izbânda, și d-abia, d-abia, izbuti să intre ca să vorbească împăratului. Intrând la masa împărătească, fiul împăratului începu să laude pe cel ce făcuse izbânda, și să heretisească pe împărat pentru scăparea fie-sei de la rele. - Eu am omorât pe zmei, zise țiganul fudul, fudul. Ce socotești tu, băiete, cât m-am mai luptat! - Așa o fi, verișcane, dară mie pare că tot nu-mi vine a crede ca tu să fi făcut o așa ispravă. - Ce stați de mai ascultați la bârfele mojicului ăsta? slujitori! dați-l afară! - O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grăbit; ...
Bogdan Petriceicu Hasdeu - La casa de nebuni
... Buzat, cu fața de bujor, Spre noi înaintează Și-mi zice: "lasă-l că-i ursuz! El tot postește ca Isus și veșnic aiurează. Dar nu te tulbura. Pe-aice tot ce este E numai visul meu, pe toți eu vă visez. Dormind vă născocesc, vă țes ca-ntr-o poveste" — Dar ce ești tu? — Ce-s eu? Mă cheamă Chichirez. A-ți spune tocmai ce-s, nu prea găsesc cuvinte. În vis, sunt un nebun, de nu m-aș deștepta; La faptă, când nu dorm, sunt sănătos la minte Ș-am un stomac de lup când are ce mânca. Să te mănânc sau nu? Ba. Fii acum pe pace. În vis eu sunt sătul și nu m-auzi urlând. Nebunii sunt hrăniți, ș-a fi nebun îmi place, De nu m-aș deștepta, căci adormii — flămând Ce adormire, vai! Când trupul ațipise, Atunci visez că trec pe lângă un brutar. Sunt altfel om cinstit, dar ce să faci cu vise? În vis, îmi pare rău, furai ca un tâlhar. O jimblă-o șterpelii. Mă prinde și m-apucă. Plecăm la comisar ... mai deplin. Îl vezi acum? Privește-l! —
Petre Ispirescu - Hoțu împărat
... sub pat. - Dară ce vânt te aduce pe la noi? - Sunt strein. Acum am sosit din alte împărății. Rogu-vă să mă găzduiți. - Bucuros, cu ce vom putea. - Foarte vă mulțumesc, le mai zise el. Nu vă va fi degeaba. Dară de ce vă stinghiriți din lucru? Lucrați, nu vă opriți pentru mine. Am băgat de seamă că făceați ceva când am venit! Muierea vru să îndruge câteva minciuni. Dară bărbatul îi luă din ... meșteșug. Și până jumuli și găti gâsca, fiul împăratului ieși afară, își strânse foișorul, desfăcându-l din toate încheieturile, și-l puse bine, unde să nu dea nimeni peste dânsul. Se puseră, deci, la masă și se chefuiră, până ce cocoșii începură a vesti că vine alba în sat. A doua zi se înțeleseseră ei la cuvinte, și fiul de împărat ... să-i fi jucat renghiul acesta, decât ucenicul lui. Se suci, se învârti, dete târcoale prejmetelor; ipângeaua nu e. În cele de pe urmă, după ce îl înecase necazul, se duse să-și deștepte ucenicul. Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutură, ca de când începui să vă povestesc și abia ... ...
Ion Luca Caragiale - Pastramă trufanda
... Când se pleacă să-și strângă chilimul și căpătâiul, simte miros și mai tare; apropie nasul de sac și-nțelege sigur că din sac iese ce iese... Deznoada sfoara și desface; când colo, peste ce dă? Sacul nu era cu haine, era plin îndesat cu pastramă trufanda. „Al dracului șarlatanul de Aron!... ca să nu mă-ndemn să gust o bucățică din pastrama lui, m-a mințit că sunt haine." Și gândind astfel, i-a lăsat ... se plesnească peste ochi cu palmele, să se bată cu pumnii-n cap, să-și smulgă barba și perciunii; se vaită și urlă, ca de cine știe ce nenorocire grozavă. — Ce urli, bre, așa, și faci atâta tărăboi? câte ocale a fost, eu sunt negustor de treabă, nu tăgăduiesc: ți le plătesc pân' la para. Aș! ovreiul cade jos, se tăvălește, bătându-se cu fruntea de țărână și urlând mai tare, parcă-i ... pumnii-n cap și-n pântece, și să se vaite: — M-a spurcat jidanul, efendi cadiu! aman! m-a spurcat! Ce mă fac eu acuma? — Tu de ce ...