Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru BOLTA
Rezultatele 61 - 70 din aproximativ 269 pentru BOLTA.
Alexandru Macedonski - Noaptea de aprilie
Alexandru Macedonski - Noaptea de aprilie Noaptea de aprilie de Alexandru Macedonski Mai ții oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?... Un moment! Și-n el o viață de un secol am trăit! Pentru tine ce-am fost însă? Tot ce-ai fost și pentru mine. Un capriciu de o clipă pe-ale inimii ruine! Iată tot. Fără-ndoială, noaptea, c-o vei fi uitat Și te miri de întrebare precum însumi sunt mirat; Unul ș-altul, de atuncea, multe nopți avem de-acele Ca să ne-amintim de toate, este foarte-adevărat! Dar secretul întrebării, cunoscut inimii mele, Nu e-al meu să-l dau pe față, și-ți rămâne a ghici Pentru ce aceste vorbe vin pe buze-a-mi rătăci ,,Mai ții oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?... Un moment!... Și-n el o viață de un secol am trăit!" Eram tineri deopotrivă, visători ca Poezia, Grațioși ca Tinerețea, dulci ca două sărutări Care-aprind pe buze rumeni ale dragostei-mbătări! Tu în arte, eu în versuri, ne-ncepuserăm solia, Viitoru-n fața noastră surâdea, și între noi Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amândoi Se afla Musset ...
Alexandru Macedonski - Noaptea de august
Alexandru Macedonski - Noaptea de august Noaptea de august de Alexandru Macedonski Atâta știu, că era noapte, dar nu și veacul când era... Terasa de granit înaltă părea-n lumină că plutește Și pe un cântec de teorbă că urcă și se-nsuflețește, Pe când mai jos nedeslușirea unui oraș se resfira -- Treptat mai ștearsă și mai stinsă, pe când, în sus, fără-ncetare Curgea o-ntreagă adâncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gând cu tot, Sub înserarea viorie și înstelarea-nfloritoare, Când spre-o planetă, când spre alta, și dintr-un soare spre alt soare... Ș-atâta știu: că era noapte, și ca să știu mai mult nu pot, Decât c-acea terasă albă și largul cântec de teorbă Erau și zbor nebun de aripi, erau și zbor de-naltă vorbă, Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas și nici Olimp, Și de-a fost ieri, sau cine știe în ce trecut de loc și timp, Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul, Priceperi ce-n eternitate își împingeau mereu avântul, Și ce spirale nesfârșite, nălțimea nu-și ...
Alexandru Macedonski - Ospățul lui Pentaur
Alexandru Macedonski - Ospăţul lui Pentaur Ospățul lui Pentaur de Alexandru Macedonski Templul nalt ce e din piatră cu-ngrijire prelucrată În inscripții hieratici răspândite cu belșug Prin al soarelui praf de aur scânteiază și s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug. Pe sfințenia tihnită stâlpi de umbră priveghează, Pe când flăcări parcă urcă din nisipu-n zare-ntins; Uși de bronz întredeschise pe-adâncimi ce-nfricoșează Întunericu-l frământă cu năluci de aur stins. Sfinxi pe socluri de-alabastru așezați pe două rânduri, De la scara care duce pe platforma de porfir, Roși de vânturi, arși de soare, dar senini de orice gânduri, S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir. Dar în sala hipostilă, împrejurul unei mese, Pentaur, poet și preot, stă cu oaspeți numeroși, Cupe de-onix se ridică, daruri scumpe, lui trimese De Ramses și de curtenii cei avuți și generoși. Dintr-o singură fereastră cade-o trâmbă luminoasă, Ce-nfășoară comesenii într-un nimb strălucitor, Fundul templului se pierde sub un strat de umbră groasă, Ce pe zei adăpostește de-orice gând pângăritor. Robi frumoși cu piepturi goale și cu ochi șireți de vulpe Ies fantastic ici și colo din noptosul labirint, Au tunici ...
Alexandru Macedonski - Pădurea
Alexandru Macedonski - Pădurea Pădurea de Alexandru Macedonski Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă Un suflet ce iubește taina frunzișelor cu umbră dragă Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi. Frumos e muntele ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață, Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeață, Frumoasă, marea liniștită sau cu talazul răzvrătit, Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit. Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbește O populează cu fantasme, și cântu-o face de vorbește, Ș-aci zărești palate-nalte, ș-aci, când ele se desfac, Ridică vocea orice frunză și-n om se schimbă-orice copac. Și câte gânduri nu deșteaptă câte-un stejar mai vechi, ce știe A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăție, El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut Câte-un Mihai al țării noastre, trăit și mort necunoscut. Pădure, cine nu iubește suava ta melancolie, Tu ce ridici spre ceruri brațe visându-ți dulcea poezie, Și care om venind în tine nu se pricepe înălțat, Cu ...
Alexandru Macedonski - Poeţii Poeții de Alexandru Macedonski De ce ca norii cei de iarnă Ce vin pe câmpuri ca s-aștearnă Lungi strate de zăpadă, Se strâng pe unele frunți june Nori viforoși, sumbre furtune Ce se-mbulzesc grămadă? Ori nu mai este-n ceruri soare, Și-n lume viață râzătoare Misteruri și amoruri? Ce patime-i însuflețește? Vrun vis nebun îi urmărește Cu vecinicile-i doruri? De sunt nebuni, voiesc să-i apăr, Că-n ochi au fulgere ce scapăr' Schântei de poezie, Și nu e rar să se întâmple Să poarte-o lume între tâmple Pe care să n-o știe! Cu ei vorbesc frunzele-n cale, Cu ei și apele pe vale, Și bolțile albastre! Iar dacă au un corp de tină, Cu sufletele în lumină Plutesc mai sus de astre! De suferinți, ei sunt exemple, Când mor li se ridică temple Și falnice statuie! În viață însă duc o cruce Pe care toți se-ntrec s-apuce Să-i răstignească-n cuie! Și nu e-n stare suferire Ca să-ntrerupă-a lor menire Și nobilă, și sfântă! Lor nu le pasă de năpastii; Zâmbesc pe margini de prăpastii; Iubesc, mângâie, cântă! Câștigă ...
Alexandru Macedonski - Rondelul rozelor din Cișmegi
Alexandru Macedonski - Rondelul rozelor din Cişmegi Rondelul rozelor din Cișmegi de Alexandru Macedonski De flăcări, de aur, pembe, argintate, Nebună orgie de roze oriunde, De bolți agățate, pe ziduri urcate, Și printre frunzișuri de pomi ce le-ascunde. Pe ritmuri persane în strofe-așezate, Melodic, coloarea, coloarei răspunde... -- De flăcări, de aur, pembe, argintate, Nebună orgie de roze oriunde. Un neamț a fost magul grădinii uitate. Răpit fu de visul cu tainice unde, Și dându-le viață ce-n suflet pătrunde, Lăsatu-le-a-n urmă, în roze-nchegate, De flăcări, de aur, pembe,
Alexandru Vlahuţă - În pădure În pădure de Alexandru Vlahuță Publicată în Epoca , an I, nr. 38, 3 ianuarie 1886 Cum m-adîncește-n visuri lăuntrul tău feeric, Și cît îmi pari de sfîntă !... Tu mă uimești, pădure, Cînd pe sub bolți tăcute și pline de-ntuneric Las pașii să mă poarte și gîndul să mă fure... Cum m-adîncește-n visuri lăuntrul tău feeric ! Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale, Ce dulci vedenii tainic subt ochi mi se strecoară !... Se-ntorc morții din groapă și vremile din cale, Și iar mă simt copilul nebun de-odinioară, Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale, Căci peste-a mele chinuri uitarea se așterne. Din vremi renvie basmul, și-mi torn palate iarăși Din aurul luminii ce printre crăngi se cerne... Veniți, crai din poveste, ne-om prinde iar tovarăși, Căci peste-a mele chinuri uitarea se așterne ! Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte Căta-vom Cosinzene, ascunse prin palate, Iar zmeii, pe la poduri, de-or sta cu noi să lupte, I-om birui, și-n alte tărîmuri vom răzbate, Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte. Încet... din fund de vremuri un ...
Alexandru Vlahuţă - Mamei Mamei de Alexandru Vlahuță Din vremile apuse ș-atât de fericite, Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară. Ce de viață-n urmă!... Ca un potop mă-nghite Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară Din vremile apuse ș-atât de fericite! Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte! Și ca din cărți, trecutul fantastic mi s-așterne; Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte, Cu durerosul farmec al pierderei eterne!... Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte! Figura ta cuminte, duioasă și senină, Răsare, scumpă mamă, din vremile acele, Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină. Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele Figura ta cuminte, duioasă și senină! O lene grea se lasă din cerul cald de vară. De soare-i plină casa. Tu-ncet, pășind pe scânduri, Lași storurile groase și dai muștele-afară. Apoi, prostii de-a mele asculți și cazi pe gânduri. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. Curg valuri mari de umbră și se-mpânzesc pe vale. Din șes, privim spre codru, cum soarele se-neacă. În mirosul de iarbă, tăcuți pășim agale, Și bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă, Curg ...
Alexandru Vlahuță - Sonet (Vuind s-azvârl șuvoaiele devale)
Alexandru Vlahuţă - Sonet (Vuind s-azvârl şuvoaiele devale) Sonet de Alexandru Vlahuță Vuind s-azvârl șuvoaiele devale Pe deal stă zarea de brânduși albită. În aer i-o căldură liniștită, Pe bolți un nor de-argint se rupe-n pale. Sar apele din matca prididită; Un cocostârc, pe mal, pășește-agale, Dând spaimă-n broaștele ce-i fug din cale. Ies aburi calzi din pajiștea-ncropită. Și nici un sloi n-a mai rămas pe gârlă; Doinind, s-aude trișca de la târlă. Iar mieii, strânși în cârduri, zburdă-n soare: Pământu-ntreg, ca-n prima dimineață, Se umple de lumină și viață, Iar inima-mi se-ntunecă și
Alphonse de Lamartine - Ce este fluturul
... i placă... Hrana să-i fie lumina și a mirosului duh. Să-și scuture tânăr încă colbul de pe aripioare Și către cereasca boltă ca suflețelul să zboare... Iată soarta fericită fluturașului vremelnic, Ce seamănă cu dorința, care-astâmpăr nu găsește, Și care le cere toate, neiubind nimic temeinic ...
Alphonse de Lamartine - Poetul murind
Alphonse de Lamartine - Poetul murind Poetul murind de Alphonse de Lamartine Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1866 A vieții mele cupă se sparse încă plină, În lungi suspine viața-mi se duce și declină Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia! În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate A morții mână rece ultima-mi oră bate. Să gem oar'? sau mai bine să caut a cânta? Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră; Sa cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră Pe țărmuri d-o-altă lume un grid melodios. Semn bun acesta este, și geniul mi-l face. De este-al nostru suflet amor, cerească pace, Un cânt divin dar fie adio d-aci jos. În spargerea sa lira răsună mai sublimă, În stingerea sa lampa dodată se reanimă Și d-o lumină vie străluce, și s-a stins; Lebăda vede cerul la ultima sa oară; Și omul, singur omul, el numai se coboară Să-și numere trecutul, de doruri reîmpins! Și ce sunt aste zile ce omul le imploră? Un soare și alt soare, o oră ș-altă oră, Și ...