Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru OSTENI
Rezultatele 61 - 70 din aproximativ 234 pentru OSTENI.
Ion Luca Caragiale - Karkaleki
Ion Luca Caragiale - Karkaleki Karkaleki de Ion Luca Caragiale Odinioară, când era vodă nemulțumit de administrație, chema la palat pe ispravnic, pe magistrat și sfatul: — Bine, mă! da nu vedeți voi ce murdărie? Voi trăiți ca vitele, mă ! — Ca vitele, măria-ta! — O să vă dau afară, mă! — Să ne dai, măria-ta! — Mari ticăloși sunteți, mă! — Ticăloși, măria-ta! — Afară! Astea se petreceau pe vremea de tristă memorie când națiunea română nu-și dăduse încă, în suveranitatea ei, o constituțiune belgiană, și când presa noastră politică se reducea la Cantorul de avis și la Buletinul ofițial al lui Karkaleki. Acest celebru publicist, întemeietorul presei politice române, era însărcinat între altele să facă în Buletinul ofițial dările de seamă despre petrecerile de la palat. Vodă, care ținea foarte mult să-și lumineze norodul, aduse cu mari cheltuieli de la Brașov vreo douăzeci de lăzi cu lumânări de spermanțet — primele lumânări de spermanțet cari veneau în țară. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului — suprimarea mucărilor în așteptarea suprimării arhondologhiei și privileghiilor — vodă dăduse la palat o serată cu nouăle lumânăr. Succes enorm ...
Ion Luca Caragiale - Mitică Mitică de Ion Luca Caragiale Apărut în 1900 - Mitică... și mai cum? - E destul atâta: Mitică - de vreme ce și dumneata îl cunoști tot așa de bine ca și mine. Firește că trebuie să-l cunoaștem: îl întâlnim atât de des - în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus - în fine pretutindeni. Mitică este bucureșteanul par excellence. Și fiindcă Bucureștii sunt un mic Paris, și Mitică, se-nțelege, este un mic parizian. El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate; dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat este spiritul lui original și inventiv. Mitică este omul care pentru fiecare ocaziune a vieții găsește un cuvânt de spirit la moment, și pentru asta simpaticul parizian al orientului este foarte căutat și plăcut în societate. Mitică are o magazie, un arsenal, o comoară de vorbe, de întrebări, de răspunsuri, cari fac deliciile celor ce au fericirea să-l cunoască. Mai cu seamă pe provinciali, micul nostru parizian îi epatează cu verva lui scânteietoare. ...
Ion Luca Caragiale - Politică Politică de Ion Luca Caragiale Apărut în 1893 - Domnule, mai trebuie materie, îmi zice tipograful. - Multă? - Multă. - Bine, așteaptă. Poftim - zic eu în gându-mi - poftim de scrie mofturi fără inspirație. A! de ce n-am avut bunul gând să scoatem un ziar politic grav, în loc de Moftul ăsta! Ce abundentă materie! Ce comodă viață! și ce onoare! Ce satisfacție morală! Un redactor grav, al unei gazete grave - asta este o situație socială înaltă... Dar niște moftangii! Da, dar avem satisfacția că... - Domnule, mă-ntrerupe zețarul, să mai aștept? - Da, să mai aștepți, și dacă asta te ostenește prea mult, fii bun și dă-mi o idee, o inspirație... Ce rubrică lipsește? - "Politica". - "Politica"? așteaptă... Mă execut la moment! Și încep să scriu și dau filă cu filă pe nerăsuflate acestui monstru de zețar, care se hrănește cu manuscris... Brrr! murdară hrană! Legea maximului Destul! Națiunea este sătulă de turpitudinile, mișeliile, jaful, corupțiunea, infamia, trădarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloșia și scârba acestui regim poreclit conservator, regim vitreg și căzut, corupt și corupător, infam și infamant. Națiunea e sătulă: Destul! Ce vor oamenii-strigoi, ieșiți din tenebrele ...
Ion Luca Caragiale - Poruncă domnească
Ion Luca Caragiale - Poruncă domnească Poruncă domnească de Ion Luca Caragiale — Bucuroși la oaspeți?! — Bucuroși! răspunde mama Catrina vătășelului, care-i aduse în gazdă doi soldați. Și sărmana bătrână zise numai cu gura jumătate. Dar ce-i faci obiceiului? Apucase și ea vremuri când acest cuvânt îl zicea din toată inima, și se deprinsese așa, că acum, chiar de n-ar fi fost bucuroasă de oaspeți, tot nu putea zice altfel. Mai întâi că nu e frumos... și apoi de ce a dat Dumnezeu patru pereți la casa omului? Soldații intrară în casă ca pe moșia lor — erau de-ai stăpânirii, și cu stăpânirea nu te joci! — iar Maria, fata mamii Catrinii, se ascunse de frică tocmai după cuptor. Bătrâna, și ea biet! ospătă musafirii cu ce dăduse Dumnezeu: puțină mămăliguță și o fiertură de borș cu știr, dezvinovățindu-se către soldați: — Ei! să fi poftit 'mneavoastră când eram și eu cu gospodăria mea, cu rostul meu! Atunci să fi văzut! Dar de când am rămas văduvă s-a legat și sărăcia de capul meu. Apoi și bătrânețele, bată-le pustia! și încă mai am și fata asta în grija ...
Ion Luca Caragiale - Tardivitate
Ion Luca Caragiale - Tardivitate Tardivitate de Ion Luca Caragiale Odată un boier mergea cu țiganul său de casă pe un drum strâmt. La o cotitură se-ntâlnesc cu un șir de care foarte împovărate: — Dați-vă-n lături, mă! strigă țiganul țanțoș. Dați-vă-n lături să treacă boiarul! — Dați-vă, voi — răspunde un țăran — că nu sunteți împovărați. — Trage-le, mă! zice boierul. Țiganul nici una nici două, șart! cu gârbaciul în om. Sar oamenii toți, și țin’te nene: tăvălesc pe boier și pe țigan de mama focului, îi lasă snopiți bine-ntr-o parte, trec cu carele și-și văd de drum râzând. Tocma-ntr-un târziu se scoală de jos țiganul ostenit și se scarpi-nă-n cap: — S-a dus, boiarule? — S-a dus, ticăloșii! — Nu se mai vede nici unul? — Nu! — Atuncea, hai să-i înjurăm și noi! Așa și Epoca — ne amenință regulat cu sarcasme pentru a treia zi după-
Iuliu Cezar Săvescu - Prieteni
Iuliu Cezar Săvescu - Prieteni Prieteni de Iuliu Cezar Săvescu Informații despre această ediție Și miezul nopții negre era de caraulă, Și dealurile sure în zare fumegau, Și greu dormea pământul, ira luna, somnambulă, Da umbrelor viață și umbrele mișcau, Iar dealurile sure în zare fumegau. Grădina, sub ferestre, dormea în nemișcare; Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise, Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare, Iubita, ostenită, pe brațe-mi adormise, Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise. Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura; Strângând la sân comoara de scumpă fericire, Cu ochii-nchiși spre ceruri, simțeam cum mă fura Un vis frumos. În zare zburam la nemurire, Strângând la sân comoara de scumpă fericire! Dar fericirea-i scurtă și visul schimbător! Din raze, din lumină, din viață fericită, Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor, Cu buzele-nghețate, cu mâna-nțepenită, Din raze, din lumină, din viață fericită! La creștetu-mi iubita plângea îngenunchiată, Și blestemându-și soarta, cosițele-și smulgea, Se repezea nebună la fruntea-mi înghețată, Sub mutele icoane plângând îngenunchia, Și blestemându-și soarta, cosițele-și smulgea. Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre, Cu fețele ascunse sub măști ...
Ivan Andreievici Krâlov - Bătrânul țăran și moartea
Ivan Andreievici Krâlov - Bătrânul ţăran şi moartea Bătrânul țăran și moartea de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Un bătrân prea istovit de nevoie și de trudă, Iarna, când era frig mare, sau toamna, pe vremea udă, Adunând puține lemne în codru cu depărtare, Le-au ridicat în spinare, Și abia stând pe picioare, se întorcea tremurând Către al său bordeieș, friguros și plin de fum, Plângând și amar oftând; Apoi au stătut în drum, De s-au odihnit. Și din spate la pământ sarcina sa slobozind, Au căzut și el pe dânsa ostenit și gâfâind, Și așa au grăit: „O, vai mie, ticălosul, ce să fac, cum să trăiesc, Și cum pot să împlinesc Câte se cer de la mine, și când toate îmi lipsesc. Biata babă, copilașii, goi, de foame hămesiți, Nu am pentru dânșii hrană, nu am cu ce să-i îmbrac. Iar zapciii făr’ de milă din casa mea nelipsiți Cer birul, cer boierescul și în multe părți mă trag, Încât de când m-am născut pân’ ce am îmbătrânit Nici de-o zi de bucurie eu nu m-am învrednicit! Deci, moarte, vin’ de mă scapă de o viață ticăloasă...â€� Abia ...
Ivan Andreievici Krâlov - Leul și țânțarul
Ivan Andreievici Krâlov - Leul şi ţânţarul Leul și țânțarul de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Leul nu băga în samă cât de puțin pe țânțar, Deci s-au mâniet țânțarul, nemaiputând suferi, Hotărî să-i dea răzbel măcar de ar și pieri; Și fiind însuși ostașul și tot el și trâmbițar, Bâzâiește cât ce poate, cheamă pe dușman la luptă; Leul face haz și râde; țânțarul mai rău se-ncruntă, Și când pe la ochi îi țipă, când la urechi, când la spate, Căutând loc să-l rănească și timp mai îndemănat. Și apoi ne-ncetat, Ca vulturul se repede și înfige cât ce poate Pliscul său în nări la leu. Leul răsare, răcnește, răsucind coada mereu, Dar țânțarul nici ca cum de leu nu se îngrozește, Bea a vrăjmașului sânge cu gust, și se fudulește. Leul scutură cu capul, și a sa coamă clătea, Iar țânțarul, ca un erou, de pe nas nici se clintea, Și ca să-l mai necăjească în ureche i-au intrat, Ș-acolo cântând dulce în sfârc pliscul și-au băgat, Încât leul Însuși cu a sale gheare capul său își drepăna, Și de durere ...
Ivan Andreievici Krâlov - Vulturul și paingănul
... știu dumilorvoastre, însă mie mi se pare, Că cu acest paingăn au asemănare Toți acei ce nu au minte și nu vor a osteni, Ce se țin făr’ de rușine de cozile celor mari, Și se-nalță făr’ de veste, îndrăznind a socoti Că cu a ...
Mihai Eminescu - Înger și demon
Mihai Eminescu - Înger şi demon Înger și demon de Mihai Eminescu Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite A făcliilor de ceară care ard lângă altare - Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite, În biserica pustie, lângă arcul în părete, Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger; Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri, Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede. O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură; Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură. Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită, Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează, Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază, Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită. Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece, Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb; Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece. Ea un înger ce se roagă - El un demon ...
Mihai Eminescu - Coborârea apelor
Mihai Eminescu - Coborârea apelor Coborârea apelor de Mihai Eminescu Din munți bătrâni și din păduri mărețe Se nasc izvoare, ropotind se plimbă, Deprind pe rând oceanica lor limbă Și sunt în codri pustnici cântărețe. Spărgând prin stânce albia lor strâmbă, Se legăn line și fac valuri crețe. În drumul lor ia firea mii de fețe  Aceleași sunt, deși mereu se schimbă. Dar cu adâncul apei s-adâncește În glasul lor a sunetului scară. Devine tristă  rânduri-rânduri crește, Pân- ce urnindu-se în marea-amară  Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugește  Al tinereței dulce glas demult