Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PĂȘI
Rezultatele 61 - 70 din aproximativ 239 pentru PĂȘI.
George Coşbuc - Păstoriţa Păstorița de George Coșbuc Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi; De pe coastă, pe sub ulmi, Se scoboară mieii-n vale. Obosit și blând popor! Și cântând, pășește-agale O copilă-n urma lor. Noapte bună, soare sfânt, Până mâine! Noapte bună! Mâine iar vom fi-mpreună, Tu să râzi și eu să cânt. Mâine până-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pământ! Și, murind, întinerește Soarele de dragul ei, Și-o cunună de scântei El prin păr i le-mpletește: Mâine dacă n-oi veni. Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! Și-i va fi de soare dor! Mâine blonda păstoriță, Despletind a ei cosiță Toată ziua la izvor, Va privi cu drag la plete Pline de-aur ce i-l dete Soarele ascuns sub
George Coşbuc - Profeţie Profeție de George Coșbuc Caligenes sfârșește moșia de arat; O seamănă. Pe urmă roman adevărat Dă goană-n urbea Romei să-ntrebe toți augurii Că da-vor zeii nobili rod bun semănăturii? În Roma, cel mai vrednic augur, Aristofil, E om cărunt, servește de când era copil, Și poate să-mblânzească și viforul cu ruga. La dânsul vine dară Caligenes în fuga, Zicând: Aristofile, să-mi spui tu de va fi An bun și toamnă lungă, de pot nădăjdui, Să secer grâne coapte și pline-n spic? Pășește La scândura-i augurul, ia bobi, îi rânduiește Vrăjind; apoi mai face cu bățul său figuri; Își încruntează fruntea cu-atâtea-ncrețituri, Dă roată prin odaie și numără întruna Pe unghii, roagă cerul cu stelele și luna; Mai face-un hocus-pocus și-odată stă pe loc; Se-ntoarce și grăiește cu tonul de proroc: De cumva e sămânța destul de roditoare Și bine semănată, la caz dacă e soare Și cald, pe câtă vreme sub brazde ea va sta, Pe loc ce ploi mănoase și calde vor uda Câmpiile, îți iese sămânța toată plină; Fii sigur că de cumva nu vei avea neghină Și alte ierbi, grâul ...
George Topîrceanu - Nebunul Nebunul de George Topîrceanu Am îndrăgit, fără nădejde, Pe zâna moartă — Fericirea. Să nu vă bateți joc de mine, Sunt om — ca voi — în toată firea... Și-o văd, în fiecare noapte, Mireasa tânără cum vine; Ca o vedenie ușoară Încet s-apropie de mine. Din creștet, vălul alb, subțire De-a pururi fața i-o ascunde. Prin străvezimea lui, se vede Zăpada formelor rotunde. În părul lung și negru poartă Uscate flori de lămâiță... — Ființă-aievea ori părere, Eu te iubesc de mult, zeiță! Dar ochii tăi, ascunși vederii Nu vor, cu dulcea lor otravă, Să-mi vindece durerea-nfiptă Adânc, în inima bolnavă. O, vino, vino mai aproape, Aruncă vălul de pe față! Să simt fiorul sărutării, Să te cuprind odată-n brațe!... — De la-nceput ți-am fost ursită, Dar o putere ne desparte Și ne-a menit să fim, iubite, În veci aproape și departe. Pierdut ești pentru totdeauna, De-mi ceri să-ți dau o sărutare, Că, dacă mă cuprinzi în brațe, Ca fumul, trupul meu dispare. E vai de cel ce-n viața asta, În suflet, taina mea o poartă. Când ...
Gheorghe Asachi - Învățătorul și urmașii săi
Gheorghe Asachi - Învăţătorul şi urmaşii săi Învățătorul și urmașii săi de Gheorghe Asachi Alegorie Cătră-apostolii săi zis-au dinioară Domnul lor: Cel ce vra a fi cu mine de-astăzi fie-mi următori. Calea noastră va să fie Spre cerească-mpărăție... Un stol mare, strigând, vine: Unde-i merge, noi cu tine! Cu un zâmbet Domnul pasă Înainte prin pustiu, Călătorii se îndeasă Să s-adăpe la vreun riu. Vântul cald, focosul soare A lor frunte a umplut De arine, de sudoare, Deși nu prea le-au plăcut, Pănă-n seară a suferit. Umbra când i-a răcorit, Doar aicea vom mânea, Între dânșii toți șoptea. Însă Domnul urma-n cale Preste râpi și preste vale, Pe loc unde rareori A pășit cu călători. Următorii suspinau, De spini unii s-aninau, Zicând: Pasă cel ce-a vre Pe această cale gre! Altul șede peste-o piatră Cugetând la a sa vatră, Unul pe iarbă s-întinde, Altul gustă a lui merinde, Din drum alții se abat, Însă Domnu-i neschimbat; În tunericul pământ Nici le zice vrun cuvânt Apoi când ...
Gheorghe Asachi - Cânele orbului
Gheorghe Asachi - Cânele orbului Cânele orbului de Gheorghe Asachi Din amara und-a mărei iesă-o rază scânteioasă Ce-n coloruri vii lucit-au preste muntele înalt. Steaua zilei se renaște și lumina-i amoroasă Orizonului dă viață, florilor plăcutul smalț; Raza ei pătrunde codrii, prin bordeiuri se coboară. Face templu să serbeză cultul sfânt religios; Vulturul, cel pe sub nouri, preste turnuri sumeț zboară, Țintind soarele, urează fața discului focos! Dar la ușa-acelui templu un orb singur se găsește, Ascultând vuietul zilei ș-orice pas de trecători; Gura-i murmură o rugă ce adânc te umilește, Și-ntr-o noapte nesfârșită pășind e rătăcitori. Dar, vai, cesta nu-i tuneric-unei nopți posomorâte Ce în inimă dișteaptă misticoasele plăceri, Care tristele deșerturi de a lunei raze-umbrite Le-umple de-a melancoliei suvenire și dureri. Asta-i noaptea eternităței, un adânc nepriceput, Unde-amorului privire niciodată au străbătut. Tu ce nașterea-ți răpiră ochii, triste osândite, Razele dulci a luminei pentru tine nu-s urzite, Nici plăceri... strein e ție acel foc fermecători Ce în loc de fericire însoțesc pre muritori, Nici, aleu, pre lângă tine lațul lor nu ...
Gheorghe Asachi - Cânt secular
Gheorghe Asachi - Cânt secular Cânt secular de Gheorghe Asachi Pentru aniversala 30 ianuarie 1859 Solenela sărbătoare de cânt secular să sune Celui Domn ce-au fost Moldovei de mult bine făcător; Patria, care au luminat-o, tâmplele să-i încunune Și să-ncingă al său nume ca laurul nemuritori! O, voi meseri și voi orfani, junilor și voi junele, Ce prin el aveți un azil, ce prin el v-ați luminat, Umeliți de cunoștință, sunați lauda-i păn la stele, Unde evlavia cea sântă ș-a lui fapte l-au-nălțat. Demni de-a lui faceri de bine, arătați-i mulțămire, Pășind preste acea cale care el au petrecut; În voi Patria găsească lucrători l-a ei mărire, O tărie neînvinsă și-n fortună a ei scut. Românio, spre agiunge acolo und-al tău nume Și a tale sorți te cheamă: de a fi și tu iar Stat, Nu uita că a ta Mumă au trăit atâta-n lume Cât virtutea ș-amor Patriei au plinit ș-au
Gheorghe Asachi - Convorbire nopturnă
... de față totodată. Împetritul ce în sânu-mi văzu barbara săgeată A fugit, iar omul cel bun, de m-a plâns, păși-nainte. Numai tu, duioase foarte, auzi lângede-mi cuvinte, Înțălegi secret suspinul ș-întinzi mâna îndurată. Deseori cred fiii lumei că-ntristările-mi profunde Numai ...
Gheorghe Asachi - Limba și portul
Gheorghe Asachi - Limba şi portul Datine naționale de Gheorghe Asachi Portul și limba au avut la noi totdeauna analogie între sine și vedera starea morală a nației. Strămoșii noștri, venind din Italia în Dacia, purta tunica, toga, coiful și lancea, costium carele astăzi vedem numai pe icoanele sfinților. Patricii [1] noștri vorbea limba latină (sermo urbanus), plebeii acea rustică și peregrină, care limbă astăzi trebuie să o învățăm prin shoale. În acel costium și cu acea limbă, plini de virtute și curaj, dacoromanii învingea pre dușmani, mărea faima și marginele imperiei romane, zidea cetățile Ulpia Traiana, Munițipium Iassiorum, Severinul etc., deschidea minele de la Torda, Auraria, Baia și înarca peste Dunăre puntea cea ghigantică, a căria ruine pun pe lume în mirare. De atunce de câte revoluții s-au prefăcut limba și portul patriciilor? Căci din Colona Traiană vedem că costiumul plebeilor era precum este astăzi și di s-ar fi păstrat niscai papire (manuscrisuri) despre limba rustică, de bună seamă s-ar fi vederat limba noastră cea mai apropietă de dânsa. În luptele lor cu barbarii și nevoiți de asprimea climei, ii au adoptat mai în urmă căciula dacică și au înspătat burca caucazică, ...
Gheorghe Asachi - Musca și carul
Gheorghe Asachi - Musca şi carul Musca și carul de Gheorghe Asachi La ocazia compunerei Regulamentului organic București, 1830 La amiază, pe căldură, Se urcau pe drum la munte Șase harnici cai de frunte Înhămați la o trăsură. Spre-a o face mai ușoară, Toți drumeții se coboară; Caii însă asudau, Opinteau și iar mai stau, Când o muscă foarte iute Au venit să le agiute. Bâzâind pe ii îndeamnă Și prin aer drum l însamnă; Unde coama nu agiunge Pe rând caii tot împunge. Carul dacă naintează, Crede că-nsași ea l-au tras, Și-nmândrită-apoi s-așază Cărăușului pe nas. Iar de stă la vre o râpă, Musca-atunci se face foc: Zboară,-mpunge,-njură, țipă Că stau roatele pe loc, Ca bătrânul capitan, Ce în cruntă bătălie Cătră un asalt îmbie Pe aprodu al său oștean. Mai oftează musca mică Că povara nu-i rădică Și că dintre călători Nu-i dă nime agiutori, Dar l-a sa bâzâitură Nici pic caii iau aminte, Ci pășind tot înainte Suie-n deal cea grea trăsură. Atunci musca, stând, li zice: Să ne răsuflăm aice Dup-atâta osteneală! Ș-apoi fără de sfială Li ...
Grigore Alexandrescu - Barca Barca de Grigore Alexandrescu Pășește lin, o barcă, pe unda adormită! Respectă al naturii repaos trecător; Inima mea de zgomot cu totul obosită Ca la un scump tovarăș se-ncrede l-al tău zbor. Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei și-ți place, Unde te-mpinge vântul, sau unde tu dorești; Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace, Dacă cu mulțumire vederea-mi rătăcești. Voi cunoașteți, o unde, cu câtă bucurie, De ce sfârșit pornită, cu ce cuget curat, Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăție Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat. Înghițiți pe tâlharii a căror îndrăzneală, Cu trupuri sângerate, cu morți vă otrăvesc, Ce întocmesc comploturi, și fără de sfială, Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc. Însă melancolia, amorul și plăcerea, Priimiți-le vesel ca pe ai voștri fii; Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea, Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii. Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare, Ochii mei către ceruri uimit îi ațintez; Seninul lor însuflă sfială și mirare; Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi și mă-ncrez. "Cerul o să ne-ajute", ...
Grigore Alexandrescu - Miezul nopții
Grigore Alexandrescu - Miezul nopţii Miezul nopții de Grigore Alexandrescu Aici pe-aste ruine cu mândre suvenire Privesc cum orizontul se umple de făclii, Cum luna în tăcere s-arată să inspire Gândiri religioase l-ai lui Apolon fii. Când tot doarme-n natură, când tot e liniștire, Când nu mai e mișcare în lumea celor vii, Deșteaptă priveghează a mea tristă gândire, Precum o piramidă se-nalță în pustii. Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie, Al meu suflet se-nalță pe aripi de-un foc sfânt, În zboru-i se ridică la poarta de vecie, Căci nici o legătură nu are pe pământ. Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă; Trecu ea precum trece un fulger printre nor; S-a șters precum se șterge a vulturului urmă Când spintecă văzduhul în falnicul său zbor. De când pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură, Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc, Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc. Frumoasa primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori; Pășește, și pe urmă-i verdeața se ivește ...