Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru MAI JOS
Rezultatele 71 - 80 din aproximativ 777 pentru MAI JOS.
Ion Luca Caragiale - Pastramă trufanda
... unul Iusuf, un negustoraș, mergând la Ierusalim după daraveri. Omul se suise de cu vreme pe corabie, să-și găsească loc bun și se așezase jos turcește, pe chilimul lui, mai la o parte, ca să nu stea în drumul corăbierilor, cari umblau de colo până colo serta-ferta, strângând fringhiile și-ntinzând pânzele, ca pe ... și, firește, marfă bună, năvală mare; așa că, încet-încet, i-a tot scăzut căpătâiul, și când a ajuns la Iafa mai rămăsese-n sac numai frumusețea aceea de miros. De la Iafa, s-a luat Iusuf cu mai mulți călători, și au mers pe catâri până la Ierusalim. Pe drum, i-a dat unul și altul să guste din pastrama lor ... faci atâta tărăboi? câte ocale a fost, eu sunt negustor de treabă, nu tăgăduiesc: ți le plătesc pân' la para. Aș! ovreiul cade jos, se tăvălește, bătându-se cu fruntea de țărână și urlând mai tare, parcă-i ieșit din minți. — Bine, bre, ți le plătesc; n-auzi? Se scoală ovreiul de jos ...
... fi..." și cu vorba aceasta românul horăiește liniștit, măcar să piară lumea... Însă în toată această stoică liniște, inima se moaie. Relațiile zilnice se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cât de mare este nebăgarea în seamă externă a năravurilor, la întâmplări care covârșesc închipuirea omenească și o țintuiesc într-o nemărginită ... prin o tranziție minunată, se ridică de la metamorfoza ovidică și mărimea epică a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simțit și mai dureros. Românul cel nepăsător, românul care, deși se veselește când lumea se sfarmă, Vâlcu întreabă cu șaga cea vicleană care o cunoaștem toți: — "He ... ștabului să-mi deie vreun leac, socotind și eu că ar putea fi vreun leac. Așa-i omul!... când zidirea lumii se sfarmă,omul cel mai tare seamănă (a) copil, necredinciosul aleargă la doctori, pe care înainte și în urma primejdiei îi chemăm șarlatani.Câtu-i viața înflorită, o ... te uită și lângă unbolnav; în mâna lui Dumnezeu e taina și leacul..." Întărit asemenea de facultate mă dădui îndatoririlor mele, fără a mai ...
... niciodată. Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viață, dar își pierduse vederea. Simțea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă și mai întuneric. Ieslea era în față, odinioară o mai zărise, așa ca prin sită, și peste o clipă se șterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii și stete așa până când glasurile ... nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbușea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă și se așeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creștetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Semințele florilor miroseau ca și cum ar fi fost prăjite, și iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuș. Și deodată, vântul începu ... întorcea în fugă; și prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!â€� și a doua oară: „Martaaa!â€� Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoșată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, pășind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se ...
... pe câmpul de mustru. Privind astfel portretul, bătrânul, sprijinit în cârjă, parcă întinerea, se îndrepta de șale, ridica în sus capul, își lăsa umerii în jos și trăia vremile acelea. Alteori se așeza, obosit, într-un jilț, în odaia de culcare, scăldată, mai mult ca toate celelalte, de lumină. Și acolo, sus, deasupra patului, un portret mai mic îl arăta căpitan; purta favoriți negri, lungi, mustăți bine răsucite; aceiași ochi sub fruntea-naltă. Atunci era însurat; o însurătoare din dragoste un roman ... culca la stingere, când odăile mari parcă se umpleau de cântecul duios al odihnei... De când zăcuse bolnav greu în pat, de când nu se mai putea mișca decât întors de brațele servitorului ce-l îngrijea, viața i se întunecase cu totul. Nu mai putea privi nici pe fereastră, nici odăile nu le mai cutreiera. Simțea că se duce, dar el cunoștea bine moartea. Nu se temea de dânsa. O aștepta și parcă-i părea rău că nu-i ... se după urechi; vroi să se șteargă, dar nu putu duce mâna la cap. Încetul cu încetul se lăsă moale, ca o petică; parcă nu mai avea nici sânge, nu-i ...
... Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri. O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ... ești? Tu ești aievea? Sau poate că visez... Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept Și fă ca pe vecie să nu mă mai deștept". Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în jos, Iar tei cu frunza lată, cu flori pân-în pământ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. Ea cade în genunche sub florile ce plouă ... tu sufletul îmi mistui! O, dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n laturi, De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi... Las' să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace Și codri aiurează, Â izvoarele-i albastre ... pune pe-al lui creștet... Frunziș purtat de vânturi pe valuri cade veșted. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitându-se în ...
Ion Luca Caragiale - Sfânt-Ion
... Ion Luca Caragiale - Sfânt-Ion Sfânt-Ion de Ion Luca Caragiale Baladă haiducească Frunzuliță chimionu, Chimionu, anasonu, Mai dă, doamne,-un Sfânt-Ionu, Să prăznuim patraonu Cu Jenică Arionu! Să mai mergem la fiatru Să văz doi jandari cât patru! Că era mare-mbulzeală De-mi venise amețeală; Că Jenică Arionu, Pasămite-i farmazonu, A ... făceam, La poliție nici gândeam, La poliție, bat-o vina! Că ea e toată pricina, Ea cu colonel Algiu, Ursuzu și belaliu, Nu i-aș mai vedea chipiu! Că toamna când petreceam Ș-ăl mai mare chef făceam, Iacă-i domnu colonel Ne poftește frumușel Să mergem la ceai cu el, Și la ceai și la cafea, La soarea cu ... secret Cam pe lângă cabinet; Și pe loc a poruncit, Că zicea că am răcit, Să ne tragă de năjit Cum se trăgea mai-nainte, Cu curea și spirt fierbinte, Cât lumea s-o ținem minte Nu-l mai ține, doamne sfinte! Și cum stam noi la secret Cam pe lângă cabinet, Pasămite că de jos Ne venea în sus miros; Că unde-ncep să strănut, Și cu Jean să mă sărut Și să-i urez la mulți ani, Sănătate, chef ...
Ion Luca Caragiale - Sfânt Ion
... Ion Luca Caragiale - Sfânt Ion Sfânt-Ion de Ion Luca Caragiale Baladă haiducească Frunzuliță chimionu, Chimionu, anasonu, Mai dă, doamne,-un Sfânt-Ionu, Să prăznuim patraonu Cu Jenică Arionu! Să mai mergem la fiatru Să văz doi jandari cât patru! Că era mare-mbulzeală De-mi venise amețeală; Că Jenică Arionu, Pasămite-i farmazonu, A ... făceam, La poliție nici gândeam, La poliție, bat-o vina! Că ea e toată pricina, Ea cu colonel Algiu, Ursuzu și belaliu, Nu i-aș mai vedea chipiu! Că toamna când petreceam Ș-ăl mai mare chef făceam, Iacă-i domnu colonel Ne poftește frumușel Să mergem la ceai cu el, Și la ceai și la cafea, La soarea cu ... secret Cam pe lângă cabinet; Și pe loc a poruncit, Că zicea că am răcit, Să ne tragă de năjit Cum se trăgea mai-nainte, Cu curea și spirt fierbinte, Cât lumea s-o ținem minte Nu-l mai ține, doamne sfinte! Și cum stam noi la secret Cam pe lângă cabinet, Pasămite că de jos Ne venea în sus miros; Că unde-ncep să strănut, Și cu Jean să mă sărut Și să-i urez la mulți ani, Sănătate, chef ...
Antim Ivireanul - Luna lui dechemvrie, 6. Cazanie la Sfântul Nicolae
... le mai de jos prăpăstii ale iadului. Și dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negrĂ©țele și decât toate întunĂ©recile mai negru și mai întunecat și iaste să se osândească în vĂ©ci nesfârșit pentru căci nu are tămăduială, nici vindecare rana lui, că fiind duh, nu are pocăință ... l-au pogorât și pre dânsul în iad. Și precum păcatul mândriei au avut putĂ©re de au pogorât pre Luceafăr, până la cĂ©le mai de jos prăpăstii ale iadului, așa și bunătatea smereniei are mai multă putĂ©re decât mândriia; că au făcut pre singur Dumnezeu, carele iaste făcătoriul Luceafărului și s-au plecat atâta, cât au lăsat ceriurile și ... până la iad de au scos pre Adam, cu tot neamul lui și l-au suit împreună cu dânsul la ceriu, unde au fost și mai înainte. Iară Luceafărul n-au putut să se mai sue, căci îl atârnă păcatul în jos. Că păcatul să asamână pietrii și-i caută să meargă la maica ei, în pământ, de unde și iaste. Iar bunătatea să aseamână focului și ... să-ș piarză lumina și podoaba și să se facă scaun, sau să zic ...
... topește așa, din picioare, ca ceara. Ciobanul începu iar: — Ghine, da mătușa Casandra nu-i în sat? Adică voi credeți că doftorul vostru e mai ceva ca dânsa? — Știe, știe, bădiță, îi răspunse o fată care sta mai la o parte, știe, că pe tătuța el l-o vindecat. — Tacă-ți gura, fa! Nu știe nimica. Dacă ți-o fi scris să ... Te taie așa din când în când. Ori parcă te împunge. Ha? Bughea îngăimă: — Da, așa, chiar așa, domnule doftor. — Ești bolnav de mai, băiete, de mai. Dar pentru asta n-am doctorii cu mine. Trebuie să-ți iei de la târg. Ai cu ce? Să-ți dau o însemnare. — Dați ... — Îl jucași, Bugheo! Flăcăul parcă simțea nevoie să spuie la toți că el rupe ghioaga în două, că nu putea să-l împungă în mai așa, din senin. — Cum să mă-mpungă, mă?! Și râdea cu hohot, în gâlgâiri scurte, de răsuna ulița. Către seară ieși din sat și ... toată întâmplarea și încheie: — Să-l fi văzut cum mă sucea, cum mă bocănea, și da mereu: Că mă împunge, că mă taie prin ...
Ștefan Octavian Iosif - Mănușa (Iosif)
... un leu Își poartă mândria Și caută mut, de jur împrejur, Căscând fioros. Își scutură coama-ncurcată Și se încovoaie o dată, Apoi se culcă jos. Și regele dă un semn iară, Și prin poarta cealaltă Un tigru sălbatic saltă. Cum vede pe leu, răcnește Și în cerc, fricos, îl înconjoară ... ntoarce spre cavalerul Delorges: — De-ți este amorul așa de aprins Și vrei să mi-o dovedești dinadins, Ei, adă-mi atunci mănușa de jos! Și cavalerul pornește în pripă, Coboară-n arena îngrozitoare Cu pas apăsat, îndrăzneț, Și dintre fiare Smucește mănușa c-un gest de dispreț. Și cu ... jubilează, Norocu-i râde în ochii vioi: Ce gingaș zâmbește, primind pe viteaz!... El, mândru, i-aruncă mănușa-n obraz: — Răsplata, doamnă, n-o mai
Friedrich Schiller - Mănușa (Iosif)
... un leu Își poartă mândria Și caută mut, de jur împrejur, Căscând fioros. Își scutură coama-ncurcată Și se încovoaie o dată, Apoi se culcă jos. Și regele dă un semn iară, Și prin poarta cealaltă Un tigru sălbatic saltă. Cum vede pe leu, răcnește Și în cerc, fricos, îl înconjoară ... ntoarce spre cavalerul Delorges: — De-ți este amorul așa de aprins Și vrei să mi-o dovedești dinadins, Ei, adă-mi atunci mănușa de jos! Și cavalerul pornește în pripă, Coboară-n arena îngrozitoare Cu pas apăsat, îndrăzneț, Și dintre fiare Smucește mănușa c-un gest de dispreț. Și cu ... jubilează, Norocu-i râde în ochii vioi: Ce gingaș zâmbește, primind pe viteaz!... El, mândru, i-aruncă mănușa-n obraz: — Răsplata, doamnă, n-o mai