Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru RAM
Rezultatele 71 - 80 din aproximativ 265 pentru RAM.
Anton Pann - Copaciul și dovleacul
Anton Pann - Copaciul şi dovleacul Copaciul și dovleacul de Anton Pann Pe lângă un copaci mare Un dovleac, din întâmplare Primăvara răsărise Și pe dânsul să suise, Care într-atât crescuse, Încât vârfu-i întrecuse, În lung și-n lat să-ntinsese, Ramurile-i cuprinsese, Și pretutindeni umpluse De dovleci care făcuse. Deci cu această iestime Văzându-se la înălțime, Începu să se mândrească Și zicând să se fălească: — „Vezi, eu numa-ntr-o vară Cât crescui și tot cresc iară, Și tu copaci din vechime, În sumă de ani mulțime, D-ai fi crescut voinicește, Precum și vrejul meu crește, Mai, mai ajungeai la stele, După părelele mele.â€� Iar copaciul cel cu minte I-a răspuns aste cuvinte: — „Ei! te lauzi tu acuma, Că încă n-ai văzut bruma, Dar când va da și zăpadă, Atuncea ești jos grămadă!â€� Gândește la viitoare Și la cele-ntâmplătoare. Nu te înălța cu firea Pân' nu cerci nenorocirea. Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Două lacrîmi
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Două lacrîmi Două lacrîmi de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Toată noaptea auzii Oltul. Ce mînie de apă ! Și toată noaptea am visat... o jale dăpărtată... un popor revoltat... Cine mă ținea legat? Nu puteam să mă mișc. Să nu fii liber cînd alții se bat... Grele sînt lanțurile... Oh ! libertate, nimic nu e mai scump ca tine ! A doua zi sării în picioare. Lanțurile căzură răsunînd sinistru. Eram liber ! Ce fericit e omul liber... A, nu, mă dășteptasem... Oltul vuia, vecinic în mînie. Trebuia să-l văz, prea semăna cu un popor revoltat. Ce măreață jale în imensitatea tăcută ! Plecai. Șoseaua se încovoaie, între Olt și dealurile cari se ridică unele peste altele, pînă se perd în înălțimi fumurii și albastre. Aerul e limpede, tremurător și viu; roua se întinde, ca un rizil presărat de diamante, pe dasupra pajeștilor. Cicorile, ca niște ochi mari și albaștri, veghează în valurile de fîneață nemărginită. Oltul se înfurie izbindu-se de stînci; spumegă de mînie; se aruncă peste stînci și cade în ochiuri iuți și adînci. Parcă-l sfredelește cineva. Cîte glasuri nu se ridică din apă ! Un plîns subțire, înghițit de un gemăt; o șoaptă ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Marele duce
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Marele duce Marele duce de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Cine, după război, n-a cunoscut pe cazacul Lomiliev? Grăsun, roșcovan, cu barba rară și cu părul ca untdelemnul, retezat drept pe ceafa lui rasă. Totdauna călare pe un cal mic și iute, care știa să facă atâtea minuni, că te prăpădeai de râs. Da în genunchi, da din cap, murea, învia după porunca cazacului. Lomiliev bea ca un adevărat cazac. De obicei intra cântând, cu ghiozdanul de hârtii, în curtea consulatului rusesc. Într-o zi mă plimbam prin pădurea Băneasa cu bunul meu amic E. Discutam pe Zola. Amicul meu susținea că ceea ce va rămâne din acest scriitor va fi criticul, sistemul, direcțiunea, iar nu artistul. Eram în toiul discuțiii când auzirăm un strigăt desperat: „Turki! turki!â€� Era Lomiliev; călare ; cu sabia scoasă; beat; abia se ținea pe cal; și gonea printre copaci; lovea cu sabia în ramuri și striga: „Turki! turki!â€� Îl cunoșteam. Învățase românește. Altă dată îi dasem ceva de băut și ne povestise mult din război. Cum ne văzu, își opri calul. Se munci cât se munci, și băgă sabia în teacă. Dăscălecă. Dăte drumul calului și ...
Cincinat Pavelescu - Amor de iarnă
Cincinat Pavelescu - Amor de iarnă Amor de iarnă de Cincinat Pavelescu Malenei În trandafirul desfrunzit O roză palid a-nflorit: E cea din urmă și e, poate, Cea mai suavă dintre toate. O simți că n-are să rămâie Pe ramuri prinsă zile-ntregi. Octombre-i rece și-o mângâie Cu raze stinse și pribegi. S-ar scutura la cea mai mică Din adierile de vânt; Când o privesc parcă mi-e frică Să-și ningă floarea pe pământ. Melancolia bietei roze Adesea inima-mi sfâșie; Copilă, n-o privi! Sărmana E chiar iubirea mea
Cincinat Pavelescu - Cântecul Malenei
Cincinat Pavelescu - Cântecul Malenei Cântecul Malenei de Cincinat Pavelescu Celei care toarce la geamuri În zori de zi am fost izvorul Cel șoptitor prin viorele; Și mi-era unda mai albastră Ca cerul plin de rândunele! Dar la amiazi a vrut iubirea Spre mine farmecul să-și poarte, Și-acum mi-e apa turburată Și toate florile sunt moarte! Iar dacă tu te uiți prin ramuri Deseară când sfârșești de tors Și vezi o lacrimă pe geamuri, Sunt eu, ce poate m-am
Cincinat Pavelescu - De când te-ai dus
Cincinat Pavelescu - De când te-ai dus De când te-ai dus de Cincinat Pavelescu De când te-ai dus, Eu parcă sunt un cuib pustiu, Sau mortul rece în sicriu Pus. Sau un izvor Uitat sub ramuri despuiate, În care frunzele picate Mor! De când te-ai dus, Eu sunt un leagăn întristat, Din care pruncul a zburat ...
Cincinat Pavelescu - Romanță (Pavelescu)
Cincinat Pavelescu - Romanţă (Pavelescu) Romanță de Cincinat Pavelescu Iubirea mea nu-i zvon de șoapte, Nici mandolină pe sub geamuri, E vânt sălbatic, vânt de noapte, Ce smulge flori și frânge ramuri. De-ți place urletul furtunii Și balul mării-nfuriate, Cu frică pleacă-te spre iadul În care dorul meu se zbate. Dar dacă-n inima ta plină Nu-ncap simțirile eterne, Atunci înfundă-ți capu-n perne Și-adormi în cânt de
Cincinat Pavelescu - Simfonia ploii
Cincinat Pavelescu - Simfonia ploii Simfonia ploii de Cincinat Pavelescu Dlui Take Ionescu E noapte de toamnă și plouă! Ce trist e când plouă în noapte, În plânsetul ploii nu-s șoapte De flori sărutate de rouă, Sunt lacrimi ascunse și mute Ce nasc și ce mor neștiute. În fiecare picătură Ce picură din ramuri, În fiecare picătură Ce-alunecă pe geamuri, Sunt voci de jale și de ură, Sunt rugi, crâmpeie de blesteme, E o largă, surdă simfonie, E toată sumbra tragedie A sărăciei care geme Pe bănci, sub poduri, prin grădini Întunecând cu ochi haini Și glasuri amărâte Tăcerea plină de fiori A nopților posomorâte! Sub lustrul apei strada pare Un râu statornic, fără val, Și flacăra de felinare E ca o lamă de pumnal. Pe când visezi la pianu-ți, doamnă, Și-asculți al sobei dulce cânt, N-o să-nțelegi ce triste sânt, Când plouă, nopțile de toamnă. Paris.
Dimitrie Anghel - În Luxemburg
Dimitrie Anghel - În Luxemburg În Luxemburg de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul , 6 aprilie 1903 Ți-aduci aminte, după ploaie, ce albe străluceau la soare Statuele străvechi și scumpe, și cât de drag ți-era cu mine, Să povestești, umblând sub ramuri, de viața moartelor regine Înmărmurite-n piatra rece de-o biată mână peritoare? Deasupra lor porumbii vineți roteau voioși din vreme-n vreme! Părea că lor li este dată grădina asta toată-n pază, Și-arar o lacrimă de ploaie, ca un diamant aprins de-o rază, Se desprindea, vuind un zgomot, din naltul unei diademe. În straturi florile-nclinate iar se-nălțau cu bucurie, Și-n cer, făr' de veste-atuncea lumina zilei liniștită Se preschimba în fel-de-fețe ș-o clipă sta ca aiurită, Pân să-și recapete cuprinsul din nou divina-i armonie. Pe sub copacii jilavi încă, roiau copiii cu grămada, Iar spre habuzul vechi, ții minte, cu fețele de plâns udate, Câți îngeri nu jăleau de soarta vreunei nave fărâmate Ce se pornise pe furtună cu pânze albe ca zăpada? Fanfarele sunau un zgomot înfiorând prelung platanii Sub umbra cărora voioase treceau eternele idile, Născute dintr-o sărutare și moarte după ...
Dimitrie Anghel - În expoziția lui Verona
... cu pușca de-a umăr, cu ustensilele de pictură subt braț, aud trosnind gătejele uscate subt pasul lui puternic, acum se-ncovoaie un ram, dat de mîna lui în lături, acum coboară un hîrtop ca să apuce pe o potecă știută numai de dînsul ; simt din ce în ce ...
Dimitrie Anghel - Şi dacă Și dacă de Dimitrie Anghel ‘Și dacă ramuri bat în geam’ Eminescu Și dacă norii se adun, Pe cer albastru și senin, E ca durerea să mi-o spun Și inima-mi să mai alin. Și dacă codrii sunt pustii, Și nu răsare luna, E că de-acum n-o să-mi mai vii, Pe veci, pe totdeauna. Și dacă ramu’le se bat, Acum, ca și-înainte E că de-acuma te-am uitat Și nu te mai țin minte. Și dacă mâna-mi o mai lunec, Pe-a lirei coarde amorțite E ca o clipă să-mi întunec Durerile-mi nețărmurite, Și dacă sunt așa pustiu, Și nimeni nu mă știe, E că așa am fost să fiu, Și că așa a fost să fie. 2 martie 1889 Reprodusă din „Limbă și literaturăâ€�, VII,