Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru USUC
Rezultatele 71 - 80 din aproximativ 389 pentru USUC.
Cincinat Pavelescu - Lăsați mâhnirea!
Cincinat Pavelescu - Lăsaţi mâhnirea! Lăsați mâhnirea! de Cincinat Pavelescu Nu, dragii mei, lăsați mâhnirea! E timpul care ne-a schimbat, Zadarnic luptă amintirea, Nu-nvie arborul uscat! Ne-a despărțit de mult destinul, Ne-a înrăit al vieții greu. Azi ne-a rămas prieten vinul, Și tinerețea e-n căminul Și-n catalogul din
Cincinat Pavelescu - Lied (Pavelescu, 4)
Cincinat Pavelescu - Lied (Pavelescu, 4) Lied de Cincinat Pavelescu S-a dus și parcă trandafirii Pe care-în treacăt mi i-a dat, Parcă și ei s-au întristat În suferința despărțirii. I-am sărutat și i-am privit Până-n minutul veștejirii. Și moartea lor mi-a deslușit Ce scurt e farmecul iubirii! Și azi cătând cu drag la ei Cum s-au uscat uitați în carte, I-asemuiesc cu anii mei Ce vor muri de ea
Constantin Negruzzi - La Maria (Negruzzi)
Constantin Negruzzi - La Maria (Negruzzi) La Maria de Constantin Negruzzi Curier de ambe sexe , nr 10, august 1839 Cât e de crud, să te-afli între ai tăi străin! Eliad , Visul Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea, De ce voiești să afli cumplitul meu necaz? Ah! numai aste lacrimi îmi pot curma durerea. Când vin ca roua dulce de-nundă-al meu obraz. Întrebi care e chinul ce darmă-a mea junie? De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pământ? Amara mea durere, ah! nime nu o știe, Și nime nu va ști-o păn-voi intra-n mormânt. O inimă ce simte e vrednică de jale, Ca floarea cea plăpândă ce crește pe-un țărm sec, A patimilor vifor uscând frunzele sale, O lasă veștezită de-o calcă toți câți trec. Nici ura, nici amorul, nici lumea-nșelătoare Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere și venin, Nu pot să facă altă decât să mă omoare. Dar însă... nu-s aceste ce-mping al meu suspin. Aceea care trista-mi viață-nourează, E un secret ce zace în inimă-mi ascuns, Iar raza bucuriei în veci nu-l luminează, Și dulcea mângăiere în ea ...
Constantin Stamati - Frunzele și rădăcina (Stamati)
Constantin Stamati - Frunzele şi rădăcina (Stamati) Frunzele și rădăcina de Ivan Andreievici Krâlov Traducere de Constantin Stamati Într-o zi de primăvară, frumoasă și seninată, Frunzele verzi a pădurii, umbrind o costișă toată, Au început cu zefirii într-acest chip să șoptească Și să fălească A lor desime tufoasă Și umbroasă, Zicând: „Au nu noi suntem podoaba a văilor ce umbrim, Au nu cu noi și copacul îi falnic și învăscut, Îi răsfățat și plăcut? Apoi de ne lăudăm, noi nici că păcătuim, Căci arborul făr’ de noi, gol, nimic nu însemnează; Și tot noi umbrim păstorul, Și sub ale noastre poale odihnește călătorul, Și a fecioarelor horă sub noi cântă și săltează, Iar dimineața și sara fragede privighetori La noi vin de desfătează Și primăvara serbează. Pân’ și însuși voi, zefirii, ușori și nestătători, Șuguiți cu noi neîncetatâ€�... Atunci glas cu umilință de sub pământ le-au răspuns: „Voi, frunzelor, ați uitat Nouă să ne mulțumiți că vă aflați colo sus.â€� Deci frunzele, foșnind groaznic, au întrebat cu glas mare: „Cine este-acolo, oare, Cu noi de se potrivește Și cu obrăznicie grăiește?â€� „Noi ...
Constantin Stamati - Omul onest
Constantin Stamati - Omul onest Omul onest de Constantin Stamati Eu nu cer noroc, mărire, de care stă îngâmfat Cel ce trăiește în bine de când ochii au deschis; Căci eu, ca frunza uscată de vântul soartei purtat, Mă duc, zbor făr-încetare oriîncotro sunt împins, Dar cer amic de credință, să-mi priască, să-l iubesc, Și nu pot găsi un suflet să-nțeleagă pe al meu, Și în loc de mângâiere, între oameni ce găsesc? Dușmani ce făr’ să mă știe se bucură când plâng eu. Așadar, eu de la oameni nu am ce mai aștepta... Căci omul onest îi mândru, nu știe a se pleca, Aud că-n pustiii codri omul bun se liniștește... Dar eu zic că-n mormânt numai acel bun se
Constantin Stamati - Sentinela taberei de la Copou la 1834
Constantin Stamati - Sentinela taberei de la Copou la 1834 Sentinela taberei de la Copou la 1834 de Constantin Stamati Luna răspândește rază galeșă și luminoasă În senina atmosferă pe cerul prevăzitor, Iar spre Moldova se uită cu cătătură duioasă Și dorește să găseacă pe mâhnitul muritor, Ca să-i trimită o rază mângâietoare și lină, Ce răzbate pân-la suflet și durerile alină. Una dintr-acele raze strălucind înseninează Peste fața soldățească custodiului oștean; Dar întâmpină cu milă o lacrimă ce picase Pe răsucita musteață frumosului flăcăuan. Iar pe curelele negre și arma strălucitoare Se par ale lunii raze fulgere îngrozitoare. Mai încolo scânteiază ca niște piscuri de gheață Grămezile de sinețe oștenilor adormiți. Mai încolo șir de corturi ca troienele s-înalță, Care adăpostesc bravii de cu ziuă osteniți, A cărora fioroase și dogorite obraze Îngălbenindu-le luna și când dorm înfiorează. Așa era într-o sară ceata acea ostășească, Ce se părea că și lunii privind-o i-au plăcut, Că putu iarăși să vadă o tabără românească, Ca din pământ răsărită după timpuri ce-au trecut... Iar soldatul de la strajă de armă se sprijinește Și cu vers plin de-ntristare lăcrimând își hăulește: ...
Costache Negri - Doină (Negri)
Costache Negri - Doină (Negri) Doină de Costache Negri Poezie transcrisă de A. Papadopol-Callimach după un autograf al lui C. Negri, aflat în posesia lui V. Alecsandri și publicată în Revista nouă , an II (1889-1890), nr. 11-12 (dec.-ian.) Verde codre și tufos, Mult cu umbră răcoros, Vara cît ești de frumos, Toamna, putred, sîngerate, A tale frunze uscate, Roșe, roșe zac pe jos. Așa vara vieței mele, Ca dalbele floricele, Fost-au să fie ca ele; Dar de chin și muncă mare Trupul meu hodină n-are Și mi-i traiul tot în jele... Vîntul fioros cînd bate Spulberă-n străinătate Frunzele veșted picate, Departe de-a lor tulpină, Unde-i moartea mai streină, Și pier prin lume-aruncate. Așa vîntul de urgie Aspru suflă-n sărăcie, Și romînu-n iobăgie Are, pe-ntinsul pămînt, Numai locul de mormînt, Ca să moară-n duioșie. Daleu ! măi român bărbate, Mai deșteaptă-te, măi frate ! Că de tine joc își bate, Și-n robie tot mereu Te ține-n lanțul cel greu, Lumea cea fără dreptate. 1844,
Dimitrie Anghel - În expoziția lui Verona
Dimitrie Anghel - În expoziţia lui Verona În expoziția lui Verona de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul VI. 47. 18 nov. 1907, p. 961—963. Nu țin să precizez o formulă de artă. Sînt destui critici savanți cari, din două linii și trei culori, vor zidi un sistem, vor înjgheba o problemă, opunînd asemănări sau stabilind comparații. Da, sînt destui cari se vor tăvăli prin cobalt sau indigo, etalîndu-se pe paleta bietului pictor, ca, în sfîrșit, să-și afirme personalitatea lor multiplă de oameni cari au colindat toate muzeele și pinacotecile din lume și, prin urmare, pot decreta. Ceea ce vreau să însemn aci sînt numai impresiile primite direct, bucuria sufletească ce mi-a dat-o o oră trăită în expoziția deschisă de curînd la Ateneu. Las la o parte pentru astăzi delicatele acuarele ale d-lui Grant, care expune alături, și trec în sala unde domnește Verona. Pe vremea asta tristă și ploioasă, în care negurile stăpînesc și toate s-arată sub formă de pată și umbră, este o adevărată mulțumire să te izolezi în lumea asta minunată de culori. Aci Moldova noastră toată se dezvăluiește ochiului, și amintirile obscure păstrate de demult se redeșteaptă și ...
Dimitrie Anghel - A. D. Holban
Dimitrie Anghel - A. D. Holban A. D. Holban de Dimitrie Anghel Publicată în Ordinea , II, 428, 17 mai 1909, p. 1. Sunt unii oameni senini și blînzi, cari împrăștie în jurul lor o atmosferă de bunătate ce te farmecă și te cîștigă cu fiecare vorbă, cu fiecare gest al lor ; iar alții care te resping de la început și față de cari nu știu ce sîmțămînt tainic îți dă de știre să te ferești. Unul dintre aceștia din urmă este și veteranul om politic A. D. Holban, o interesantă figură a Iașului din alte vremuri. Mi-am adus aminte de dînsul citind într-un ziar recent reflecțiile sale pline de răutate la adresa artiștilor noștri de astăzi. Îl cunosc de cînd eram copil; pot zice că m-am trezit cu el în casă, căci, cît timp a trăit tatăl meu, nelipsit a fost din casa și de la masa noastră. În anii din urmă însă, îl pierdusem din vedere aproape cu desăvîrșire ; glasul lui parcă amuțise în larma uriașă ce o fac luptele zilelor noastre, cu alte aspirații, cu alte idealuri, cu altă pornire de muncă. Arar ...
Dimitrie Anghel - A patra Parcă
Dimitrie Anghel - A patra Parcă A patra Parcă de Dimitrie Anghel Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină ; cu luare-aminte învîrtește cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul. O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună ? Un zîmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zîmbească ; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmînt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfîrșita lînă ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei... Sinistră toarce ...
Dimitrie Anghel - Fantome, 2 Fantome de Dimitrie Anghel Publicată în Cumpăna , I, 11, 5 februarie 1910, p. 171—173 E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde. Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însîngerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul pînă aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrîne. Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pămînt, ca o arătare, a început să plîngă un cîntec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vîntului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorînduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat ...