Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ÎNFOIA
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 21 pentru ÎNFOIA.
Alexandru Macedonski - Rondelul lui Saadi
Alexandru Macedonski - Rondelul lui Saadi Rondelul lui Saadi de Alexandru Macedonski Drapate-n purpură regească. Sau înfoiate-n rochi de-argint, Saadi-n frunzosul labirint Făcut-a roze să-nflorească. De-atunci nu pot să veștejească, Și viața noastră o tot mint, Drapate-n purpură regească, Sau înfoiate-n rochi de-argint. Natura lor nu și-o dezmint... -- Știu tot așa să amăgească, S-adoarmă, și să liniștească, Și să ne spună că nu mint, -- Drapate-n purpură
Mihai Eminescu - Miradoniz Miradoniz de Mihai Eminescu Miradoniz avea palat de stânci. Drept streșină era un codru vechi Și colonadele erau de munți în șir, Ce negri de bazalt se înșirau, Pe când deasupra, streșina antică, Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt. O vale-adâncă ce-ngropa în codri, Vechi ca pământul jumeta din munte, Mâncând cu trunchii rupți scările negre De stânci, care duceau sus în palat  O vale-adâncă și întinsă, lungă, Tăiată de un fluviu adânc bătrân, Ce pe-a lui spate văluroase pare A duce insulele ce le are-n el  O vale cât o țară e grădina Castelului Miradoniz. Iar în castel de treci prin colonade Dai de înalte hale cu plafondul Lor negru strălucit și cu păduri De flori. Păduri cărora florile Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii, Și crini, ca urnele antice de argint, Se leagănă pe lugerii cei nalți, Iar aerul văratic, dulce, moale. Ca stelele sunt musculițele prin frunze Și împlu aerul cel cald cu o lumină Verzuie, clară, aromată. Fluturi  Cu părul de-aur și cu aripioare De curcubău  în haine de argint Din floare-n floare fâlfâiesc ...
Emil Gârleanu - În curtea mea În curtea mea de Emil Gârleanu Curtea mea e la țară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curții se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se țese, de cu primăvară până-n toamnă, tulpina de rochița-rândunicii . Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrâni, fuse uriașe pe care se deapână vântul; pe vârfurile lor țin acoperământul, — cerul. Tufe de pomușoară și de agrișe dau, înăuntrul curții, adăpost păsărilor mele. Căci am păsări multe și felurite. De ici, din portița încununată cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul ? Răsare soarele. Cocoșul acela negru e ceasornicul curții mele. Iată-l pe culme, țanțoș, cu pintenii arcuiți, cu platoșa penelor oțelii, gata ca de luptă. Parcă vrea să-și arate bărbăția cârdului celuia de claponi din fața lui, — găini care nu se ouă, ale căror pene lungi și moi îi prefac într-un fel de sălcii plângătoare printre păsări. A, uite-o, harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip de iute ...
Emil Gârleanu - Cocoşul Cocoșul de Emil Gârleanu În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoșul — pașa, cum îi zic toți ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere ...
Emil Gârleanu - Pasăre de noapte
Emil Gârleanu - Pasăre de noapte Pasăre de noapte de Emil Gârleanu O zi înăbușitoare ca aceasta nu mai coborâse Dumnezeu pe pământ. Se coșcovise scoarța copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pământul se făcuse cenușă. Izvoarele secaseră; locul bălților nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, câte o șuviță de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boală. Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. Atunci, unele din ele, o luară în sus, spre ținuturile înzăpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodată. Până și buhna, cât era ea de greoaie, că nu-și întinsese niciodată încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca și cum i-ar sufla mereu un foi în coșul pieptului, cu capul ei buhos și nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasăre de zi, ca celelalte, și-a dezmorțit aripile și-a pornit-o la drum, să găsească un izvor, un pârâu, să bea o picătură de apă măcar. Și cum nu era deloc deprinsă, își fâlfâi aripile, dintru-ntâi, de la un copac la altul, apoi de la ...
Ion Luca Caragiale - Ion Prostul
Ion Luca Caragiale - Ion Prostul Ion Prostul de Ion Luca Caragiale Informații despre această ediție Publicată în Moftul Român anul 1, nr. 12 (1893) reprodusă de Caragiale în Calendarul Moftului Român pe 1902, pag. 51 și în Moftul Român seria II (4 Noiembrie 1901) sub titlul Vistavoiul și cu iscălitura Ion. Era pe vremea când purtau Cocoanele niște turnuri Ș-un malacof piramidal Și alte multe umpluturi... Ion Ciornei, un țopârlan, Un românaș de viță veche, Purtând suman, purtând ițari Și-o țurcănească pe ureche, A fost luat la militari... Da-n loc să dea de greu și el Ion ajunse vistavoi, Noroc! la domnul Colonel. Băiat voinic, făcea de toate: Era rândaș, spălătoreasă, Și vizitiu și bucătar, Și sofragiu și fată-n casă. Ion putea fi orișice, Mă rog, și doică-ar fi putut; Dar moașa casii l-a aflat Că are laptele bătut. Așa, Ion cu colonelul Lucra-ntr-o seară la grăpat. Când iată doamna înfoiată Sus în balcon s-a arătat. Ion numaidecât se-ntoarse Si se opri pe gânduri dus, Uitându-se plin de mirare La malacoful cel de sus. Don'Colonelul îl întreabă: - Ce te-ai holbat ...
Mihai Eminescu - Murmură glasul mării
Mihai Eminescu - Murmură glasul mării Murmură glasul mării de Mihai Eminescu Murmură glasul mării stins și molcom, Înconjurând a Italiei insulă mândră Â O, luminați, a cerului stele albe, Câmpilor noștri. Vă vărsați icoanele voastre în Tibur, Nori, zugrăviți pe câmpie umbre fuginde, Tu, măreție a nopții, a mării, a lumei, Împle Italia. Mare, poartă pe undele tale corăbii, Unele grele ni-aducă aur din Ofir, Altele înfoiate de roze d-Egipet, Vinuri și smirnă. Ah, trimiteți popoare vulturii voștri Cei de lemn să zboare pe marea măreață, Căci a Romei eterne picioare marmorei Daruri așteaptă. Numai singur asupra lumei în pace Nepăsător tămâii și laudei voastre, Învăluit în maiestatea tăcerei Stă-mperatorul. Vezi-l atins de umbra gândirilor regii! Vorba-i va să fie o rază-n lume; Orele lui sunt izvoare la anii istoriei, Salve-
Mihai Eminescu - Surori Surori de Mihai Eminescu O gingaș copil de rege când în haina-ți înfoiată Treci în faetonu-ți mândru... se mlădie nalta-ți poză Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ți luminată. Ochii tăi cei mari și negri strălucesc de-o jună viață Fața-ți marmură lovită de răsfrângerea-aurorei, Părul tău negru și luciu lin în respirarea borii În cununa lui de roze albe s-îmflă și se-ncreață. Șase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulțimei Cari cu căciule-n mână și cu gurile căscate Salutează-n a ei cale pământească zeitate. Tu surâzi. Te simți născută spre fericea omenimei. Toți o știu asta, căci bună zic că ești dulce copilă, Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar Și ades când noaptea pune ochiol lumei otar, Neștiută cauți praguri, scunde, vrednice de milă. Dar deodată în mulțime, tu oprești ochiul tău mare De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins... Spune înger, ce durere al tău suflet a atins De s-a-ntunecat deodat-a ta ...
Ion Luca Caragiale - Teatrul cel Mare - "Urâta satului"
Ion Luca Caragiale - Teatrul cel Mare - "Urâta satului" Teatrul cel Mare – "Urâta satului" de Ion Luca Caragiale vodevil în 2 acte, prelucrat de d. E. Carada, muzica de d. A. Flechtenmacher Joia trecută, 22 decembre, pe scena Societății dramatice naționale s-a jucat cu succes Urâta satului, piesă cu muzică în două acte. Subiectul acestei piese este tras din un roman de George Sand, Petite Fadette dramatizat în franțuzește de un fabricant vodevilist cu un nume puțin cunoscut și localizat pe românește, încă de mult, de d. Carada, același d. Carada (fost redactor al Românului, fost deputat, fost consilier municipal al capitalii, fost general de brigadă în garda națională, fost poet dramatic și liric național român) care acum, dupe retragerea din viața politică și literară, ține negustorie de spirtoase și face pe samsarul la Paris. Nu-i vorba, omul de treabă, fie ce-o fi, tot om de treabă rămâne. Astfel, prin urmare, George Sand — Mr. Chose— D. Carada: se deslușește prea ușor cum subiectul acestei piese este foarte frumos, planul sec și ordinar, iar stilul, sau, cum am zice, redacția... este— este d. Carada. Urâta satului s-a mai jucat ...
Mihai Eminescu - Moş Iosif Moș Iosif de Mihai Eminescu Astfel cum ședea pe scaunul lui, plecat cu pieptul înainte, fiindcă scaunul n-avea spate și sprijoane, cu mâinile căzute cruciș peste genunchi, fruntea lui puternic lucrată căpătă prin acea poză aplecată un fel de arătare adâncită, părul prin poziția asta era urcat în sus, parte cădea fără ordine peste tâmple unele vițe umpleau fruntea cu argintul lor mătăsos, parte se mai ținea urcat, dară înfoiat în vechea lui ordine. Ochii, adânciți în boltiturile lor, păreau a fixa un punct sub încrețitele sprâncene, buzele gurii se umflase crețe în meditațiune, iară barba îndoită de aplecarea pieptului își răstea în sus capătul stufos și argintiu, dând întregii fețe o arătare nemulțumită și rebelă. Lumânarea subțire și încolăcită de ceară arămie care sta lipită de masa plină cu cărți deschise întindea mucul negru și crestat și lumina roșie și turbure în cămară, abia ajungând icoanele călugărești de pe pereți, adâncind umbrele din fața visătorului zahastru și îngălbenind părul său cel alb și trăsurile cele bătrâne a feței. Mâna mică și păroasă întorcea, cu degetul muiat, paginile unse aăleî unui manuscript grecesc de astrologie zugrăvit cu cercuri și figuri ...
Mihai Eminescu - Rime alegorice
Mihai Eminescu - Rime alegorice Rime alegorice de Mihai Eminescu Corabia vieții-mi, grea de gânduri, De stânca morții risipită-n scânduri, A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri. Iar eu pe-un țărm pustiu murii în pace. Deasupra frunții-mi luna-n nouri zace, Trecând încet pustiile Saharei Și luminând o lume care tace. La miezul nopții vezi pustia plană Născând de suptu-i mândră caravană De morți în văluri lungi și, trează, Mergând încet spre-un vis: Fata-morgana. Într-adevăr: adânca depărtare Arată un palat numai splendoare. Printre ferești pătrunde o lumină; Perdelele-i păreau muiate-n soare. De prin deșerturi lungi și depărtate, În șiruri vin scheletele uscate. Pustiu-atunci, cu caravane-sate, Dormea ca mort sub luna care bate. O caravană lângă mine trece, Naintea ei vine-o suflare rece. În șiruri lungi se strecur și se strecur: Eu număr unul, număr doisprezece. Un chip atuncea de pe cal coboară. La mine-ndreaptă-a lui privire-amară Și fața slabă, tristă, adâncită Ș-osoasa mână o întinde-avară. Dar să mă mișc nu am nicicum putere, Căci țapăn mort eram și fără vrere. ...