Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ÎNNOPTA
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 53 pentru ÎNNOPTA.
Ștefan Octavian Iosif - Doi voinici
Ştefan Octavian Iosif - Doi voinici Doi voinici de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție Turci, tătari, război și ciumă Bîntuie în țara toată, E o vreme blestemată. Trece un voinic călare, Înnoptat pe drumul mare... Morți de spaimă, arși de sete, Zboară cal și luptător. Puțurile-s otrăvite, Peste țarini pustiite Pasări mari de pradă, cete, Trec și țipă speriete Și s-abat departe-n zbor... Munții se scufundă-n zare, Drumul nu se mai zărește... Calul, pas cu pas, slăbește, Pas cu pas se poticnește Și tresare. Iar singurătatea crește. Tot mai înspăimîntătoare. Ah, și-n liniștea de moarte Se aude-un glas, pierdut, Parcă vine de departe... Cine ar putea să fie La o vreme-așa tîrzie? Poate i s-o fi părut... Stă, ascultă, vrea să vază... Calul sforăie... o groază Fără margini încleștează Pe voinic... Nu mai vrea acum să știe Nici de drum, nici de nimic... Aiurit, întoarce calul, Scapără schintei și sar Sub copite... Peste rîpe și ponoare, Cal și călăreț dispar... Neagra zare Îi înghite... Glasul însă crește, rar, Se aude tot mai bine... Vine... — Aolică, ce păcate ! Turci au dat, tătari au dat, S-au închis crîșmele-n sat; ...
Alexandru Vlahuţă - La icoană La icoană de Alexandru Vlahuță Noaptea s-a lăsat pe vale, și cătunu-i adormit. În bordei sărac, la vatră, suflet trist și chinuit, Fără somn, tânăra mamă copilașu-și ține-n poală, Și plângând îl netezește pe obrajii arși de boală. De cu sară mititelul încetase să mai țipe: Se ducea, văzând cu ochii, viața-i fărâmită-n clipe. Peste ochii mari și tulburi cad pleoapele-obosite, Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite De al morții frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate... Ea tresare; cum le-ascultă, șir de fulgeri îi străbate Întunericul din suflet. Pe păreți, în bezna rece, Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece. Iat-o scoborând la vale, galbenă și istovită, Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea ațintită Spre biserica cu sfânta, ea-și silește-ncetu-i pas. De trei nopți și două zile bate drum făr de popas; Ș-ar fi ocolit pământul făr-a se simți trudită: Ea credea profund, orbește... Mare și nenchipuită E credința ce-ntr-un suflet înnoptat și trist încape! Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape, Își zicea ...
Alexei Mateevici - Hristos Hristos de Alexei Mateevici Pe drumuri grele înnoptând, Umbla prin țara chinuită, Ca un Proroc gonit și sfânt Vestind că lumea-i izbăvită. Și ne-au chemat, pe-ai săi copii, La ape vii și luminoase: ,,Veniți, veniți, ai scârbei fii, Cu Mine-n calea mea spinoasă!" Cu foc privește-n suferință Din crucea sa la noi Hristos, Așteaptă de la noi credință, Sfârșindu-și drumul său spinos. Îvățătorule! Ți-om da Noi inimile însetate Și vom veni în urma Ta Din lumea plină de păcate. Aprilie
Dimitrie Anghel - Hefaistos Hefaistos de Dimitrie Anghel — Incendiul unei fabrici de panglici — Ciudat, fantezist și proteiform e focul. Joacă deasupra mlaștinilor în vîlvătăi albastre, înșelînd drumeții rătăciți ; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, își prelungește viața în fosforescențe, închizînd-o în putregaiuri, se urcă în stea și se coboară leneș pe suprafața oceanelor, mijește tihnit aprinzînd lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns și înflorește în roză uriașă deasupra craterelor vulcanilor, se furișează în zigzagurile fulgerelor albastre, știe să fie uriaș precum știe să fie și scînteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie și divinizat de la începutul vremurilor. Același și divers, fie ascuns îndărătul ochilor noștri sau după colțurata imagine a unei stele, metamorfozat în flacără sau în mare de jăratec, în rază sau scînteie, el tot Hefaistos este, fiul strălucitorului Zeus și al mult geloasei Hera. Eu l-am iubit ca unul căruia îi sunt drage strălucirile, am stat de multe ori de vorbă cu el pînă în tîrziu la gura sobei, în serile de iarnă, ascultîndu-i mitologicele legende, și, deși într-un moment dat mi-a fost potrivnic și mi- ...
Ion Luca Caragiale - Un artist
Ion Luca Caragiale - Un artist Un artist de Ion Luca Caragiale Mai mult decât oricare alta, breasla bărbierească mi-este foarte simpatică... Briciul e rudă cu dalta, cu penelul, cu coturnul, arcușul, condeiul — mai știu eu cu ce! De aci, neînvinsa pornire către artele frumoase caracteristică la toți bărbierii. O sumă dintre dânșii, împinși de patima lor pentru teatru, s-au făcut artiști dramatici; mulți alții scriu poezii, de obișnuit lirice, mai adesea galante; mai toți trebuie să știe cânta cu un instrument, prin ajutorul căruia, în momentele pierdute, își traduc în melodii acea încărcare de simțiri ce ne-o dă, unora dintre noi, lumea cu lumina ei, cu formele, mișcările și zgomotul ei... Da, cum se rupe la vreme copilul din mamă, acea încărcare de simțiri caută să se rupă din sufletul nostru: trebuie înapoiată cui ne-a dat-o. Ascunsă-n noi, ne muncește, ne chinuie, nu ne dă pace pân' ce n-o întoarcem în dar lumii, care n-o recunoaște și n-o primește decât învăluită în fâșii smulse din sufletul nostru — pecetia sincerității darului. Dar e oare un mijloc mai puternic ca să ne scăpăm de toată haotica năvălire ...
Nikolaus Lenau - Trecut (după Lenau)
Nikolaus Lenau - Trecut (după Lenau) Trecut (după Lenau) de Nikolaus Lenau Traducere de Panait Cerna . Foaia interesanta, I, nr 33, 24 august 1897 În amurg, pe-ntinsa mare, Soarele de mult s-a stins; Și lumina zilei moare Ca ecoul unui plâns ... Prin văzduh plutind molatec Norii se-nlănțuiesc departe Și pe cripta zilei moarte Țes cununi ca de jăratec. Printre luminile-n repaos Ziua moartă s-a pierdut: Înc-o clipă s-a adaos Negurosului trecut. Larg mormant, tu mă-nfiori, Înnoptat și trist trecut, Căci în sânu-ți s-a pierdut, Cu noianul de plânsori, Și norocul ce-am
Panait Cerna - Iisus Iisus de Panait Cerna Publicată în revista „Sămănătorulâ€�, V, nr. 23, 4 iunie 1906 Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul… Un Dumnezeu- cum te credeau părinții- Plutește-n veci deasupra suferinții: El nu ne poate înțelege plânsul. Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie, Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt, Am spune că-i un joc dar jertfă nu e: El din ființa lui nimic n-a rupt. Dar Tu ai sângerat pe negre căi, Supt umilinți ce nu le știe cerul; Tu ai gemut când te pătrunse fier, De-au tremurat și ucigașii tăi. Și ochii tăi cei blânzi se înnoptară, Și gura ta sa-nvinețit de chin, Și duhul tău, ce nu putea să moară, A smuls din trup suspin după suspin. Un om, un om, prin patimile tale! Și, totuși, cât de sus, lumina mea, Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta! De mila ta, la glasul tău de jale, Să se deștepte morți de mii de vremi Și-adâncul lumii să se înfioare, Iar Tu, să ai privirea iertătoare, Un om să fii – și tot să ...
Panait Cerna - Trecut (după Lenau)
Panait Cerna - Trecut (după Lenau) Trecut (după Lenau) de Nikolaus Lenau Traducere de Panait Cerna . Foaia interesanta, I, nr 33, 24 august 1897 În amurg, pe-ntinsa mare, Soarele de mult s-a stins; Și lumina zilei moare Ca ecoul unui plâns ... Prin văzduh plutind molatec Norii se-nlănțuiesc departe Și pe cripta zilei moarte Țes cununi ca de jăratec. Printre luminile-n repaos Ziua moartă s-a pierdut: Înc-o clipă s-a adaos Negurosului trecut. Larg mormant, tu mă-nfiori, Înnoptat și trist trecut, Căci în sânu-ți s-a pierdut, Cu noianul de plânsori, Și norocul ce-am
Costache Conachi - Scrisoare către Zulnia
Costache Conachi - Scrisoare către Zulnia Scrisoare către Zulnia de Costache Conachi Informații despre această ediție Din toți muritorii lumii cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire Este omul care-ți scrie, mai pomenești-l tu oare ? Ah, de nu l-îi mai cunoaște după slovă și scrisoare, Cunoaște-l di pi durere cu care plîngînd îți scrie, Cunoaște-l di pi-a lui lacrămi ce l-i găsîi pe hîrtie Cu ele odinioară udam a tale picioare, Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare, De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire Ți-am adeverit amoriul cu credință și iubire. Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele, Unde nu am alt tovarăș decît durerile mele, Le vărs numai pentr-un suflet și o tristă inimioară, Ce pătrunsă de-a iubirii, și de-a dorului tău pară N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mîngîiere. Decît numai în suspinuri, în lacrămi și în durere. Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară, Nu știu, mai trăiesc pe lume sau din lume sînt afară ! ...
Vasile Alecsandri - Rusaliile Rusaliile de Vasile Alecsandri Vodevil într-un act Cuprins 1 PERSONAJELE 2 SCENA I 3 SCENA II 4 SCENA III 5 SCENA IV 6 SCENA V 7 SCENA VI 8 SCENA VII 9 SCENA VIII 10 SCENA IX 11 SCENA X 12 SCENA XI 13 SCENA XII 14 SCENA XIII 15 SCENA XIV 16 SCENA XV 17 SCENA XVI 18 SCENA XVII 19 SCENA XVIII 20 SCENA XIX 21 SCENA XX PERSONAJELE Scena se petrece în Moldova, în satul lui Cremene, la anul 1860. DOMNUL IONUS CALUSCUS, vechilul moșiei și profesorul școalei din sat TACHI RĂZVRĂTESCU, subprefect TOADER BUIMĂCILĂ, vornic de sat SUZANA, nevasta lui Toader VASILE VEVERIȚĂ, fruntaș GHEORGHE A ȘAFTEI, țăran UN JANDARM CATRINA, ȚĂRANI, ȚĂRANCE Teatrul reprezintă piața satului. În stânga, casa lui Toader, cu ușă, fereastră și prispă pe scenă. În dreapta, zăplazul casei boierești, cu portiță. În mijlocul scenei, o fântână între copaci. În fund, crâșma; deasupra ușii este scris: Otel pentru nobili. Această crâșmă a fost zidită în anul mântuirii 1858 de boierul Paharnic Cremene. SCENA I SUZANA (torcând pe prispă) Toarce, leleo, toarce, toarce Pân’ ce badea s-a întoarce. Vai! fuiorul mi ...
Emil Gârleanu - Tată Tată de Emil Gârleanu — Te miri de ce mă găsești mâhnit? mă întrebă prietenul meu, în ochii căruia căutam cercetător. Iar după câtăva vreme adăugă: — Mi-au plecat toți copiii la țară. Am rămas eu cu nevasta. După ce spuse acestea, căzu pe gânduri. M-am uitat din nou în ochii mari, adânci, umeziți de stropul lacrimii sfărâmat în repedele clipit al genei. N-am mai spus nici o vorbă. Mă gândeam la omul acesta potolit, mulțumit în mijlocul alor lui, lângă nevasta pe care o iubea mai presus de orice, alături de copiii fără de care nu putea trăi. Ce rar se găsesc oamenii aceștia și cât n-am da să schimbăm, măcar pentru un an din traiul lor, întreaga noastră viață răvășită, viață cu zilele spulberate de către furtuna dorințelor și plăcerilor neizbutite. Mă uitam cum a doua lacrimă răsărea iarăși ca un bob de mărgăritar, în scoica de sidef a ochiului. Prietenul îmi vorbi: — Tu, care ești singur, dragul meu, nu vei înțelege mâhnirea mea. Ai venit acum la mine, peste câtăva vreme te vei întoarce iarăși între cei patru pereți ai odăiței tale liniștite, între ...