Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru DE LA SPATE
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 276 pentru DE LA SPATE.
Mihai Eminescu - La aniversară
... de douăzeci și șase de ani și nu era decât de paisprezece; el, istoria romanilor și voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece și umbla la școală. Cu toate acestea astăzi, în ziua sf-tului Ermil, el uitase pe Octavian August și aștepta felicitări de ziua lui. Tata i-a dat un ceasornic frumos, mama — o besectea de toaletă, sora — o pereche de papuci. Elis -nimic. Elis, adică Cleopatra, vară-sa. El se retrăsese în odaia lui, unde clasicii erau așezați pe-un scrin în religioasă regulă și ... și-ncepu să râdă. — Ce râzi? Ce-i de râs aicea? — Bine. Haidem! Era o noapte frumoasă, lună, un ger aspru fără pic de vânt. Ninsoarea se lăsase pe garduri și zăplazuri de-amândouă părțile ulicioarei. Zăpada încărcase crengile de copaci și acoperămintele caselor. Ghețușul trosnea sub pași și el trecea cu dânsa de braț... ea în scurteică cu guler de blană, roșie la față, capișonul alb de lână înconjura fața, fruntea. Ea era blondă, foarte blondă, cu părul ca un caier de cânepă și scurteica — oricât
... nervoasă? O bucată de bristol, care strălucește dasupra vrafului cărților de vizită lăsate de amicii din lumea mare la vila „Esmeralda", ne va răspunde la această întrebare. Să ne aruncăm ochii pe acea bucată de bristol și vom afla că din înaltul ordin al maiestăților lor, doamna și domnul Zefir Piscopesco sunt invitați pentru astăzi, la ora 1 d.a., a lua dejunul la castelul Peleș! — Unde-i dobitoaca, mamițo? trăsni-o-ar Dumnezeu s-o trăsnească! zice madam Piscopesco, ciufulidu-și tare necăjită cârlionții de la ceafă, cari nu vor să stea cum vrea dumneaei. — Lasă-mă, soro, să te potrivesc, îi zice coana Lucsița. Și trage lângă fereastră-n ... vorbele domnului Zefir Piscopesco, și încovoindu-se de talia ei elegantă în fața oglinzii, așa ca să-și poată vedea turnura, întreabă: — Sunt bine la spate, mamițo? — Ești surdă, soro? zbiară cu severitate d. Piscopesco; vrei să ne atârne lingurile de gât? nu face pentru ca să ne aștepte! întâia oară! înțelege-mă! — Uf! fir-ar a dracului și-afurisită de
Ion Luca Caragiale - La hanul lui Mânjoală
... fie mai cald acolo, zic eu și trec, printr-o săliță, din cârciumă în bucătărie... Foarte curat în bucătărie... și abur nu ca în cârciumă, de cojoace, de cizme și de opinci jilave - abur de pâne caldă. Mânjoloaia privighea cuptorul... - Bine v-am găsit, cocoană Marghioalo. - Bine-ați venit, cocoane Fănică. - Mai s-o fi găsind ceva de mâncare? - Pentru oameni de omenie ca dumneata, și la miezul nopții. Și repede cocoana Marghioala dă poruncă unei cotoroanțe să puie de masa-n odaie, și pe urmă s-apropie de cotlon la vatră, și zice: - Uite, alege-ți. Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică și ochioasă, știam. Niciodată însă de când o cunoșteam - ș-o cunoșteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo n-era drumul la târg - niciodată nu mi se păruse mai plăcută... Eram tânăr, curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curațel. M-am apropiat pe la stânga ei, cum era aplecată spre vatră, și am apucat-o peste mijloc; ajungând cu mâna la brațul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc. - N-ai de lucru? zice ...
Mihai Eminescu - La curtea cuconului Vasile Creangă
... avut, din refugiați străini ― poloni, unguri sau nemți ― care, mai la velni ță, mai la gospodărie, mai în cancelaria domeniilor, formau o clasă de amploiați, din călugări, feciori de boieri, care înconjurau mănăstirea spre a trăi bine pe moșiile și la curțile cunoscuților lor, afară de aceea, un popor de servitori, țigani și străini, care "jos" trăiau sfădindu-se și clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curții era în genere vo cioară bătrână și isteață care știa cântece bătrânești, doine, hore, cântece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraș or[i] dascăl de copii isteț care făcea acrostihuri pentru doamna și, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru lăutar. Astfel era și arătarea curții lui Creangă, la a cărei componen ți caracteristici vom reveni mai târziu. Femeia cuconului Vasile era cu mult mai tânără decât el și încă destul de ... să ceară lucruri mari de la gineri-său. Un loc la masă și unul la sobă și acel cuviincios respect. El își ridicase fesul asudat ...
... George Coşbuc - La oglindă La oglindă de George Coșbuc Publicată în Convorbiri literare , 1890, nr. 1 (1 apr.) Azi am să-ncrestez în grindă Jos din cui acum, oglindă! Mama-i dusă ... brâu te prinde Și te-ntreabă: Dragă, strângu-l? Și tu-l cerți, dar el, nătângul, Ca răspuns te mai cuprinde Și cu stângul. Iar de-ți cere și-o guriță Doamne! Cine-i la portiță? Om să fie? Nu e cine! Hai, e vântul! Uite-mi vine Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi ... stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul: Uite salbă, brâu, și toate! Și cosițe cumpărate, Stai, să-nchei și testemelul Pe la spate. Uite ce bujor de fată Stai să te sărut o dată! Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! Tu ai, surată ... stă capul? Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. Salbă jos! Și-n cui oglindă! Ce-am uitat? Închisă ușa De la tindă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... toată-s văpaie! Junghiul peste piept mă taie; Doamne, de-ar fi dat
Calistrat Hogaș - La Pângărați
... la locuri tari spre înlâmpinarea restriștelor de tot soiul a vremurilor de atunci. Atât de înalt, de puternic și de neclintit e brâul de ziduri ce încinge locașul sfânt al lui vodă Lăpușneanu. Când soarele sta să apună, cotirăm la dreapta pe drumul de țară ce duce spre Pângărați, și nu scăpătase încă după piscurile păduroase ale munților Străjii când, obosiți de drum și colbăiți, intrarăm înăluntrul mânăstirii prin poarta înaltă de stejar ferecat, sprijinită pe puternice țițini de fier și deschisă în toată lărgimea celor două laturi uriașe ale sale. Eu vedeam Pângărații pentru întâia oară, tovarășul meu însă îi cunoștea bine, și ... când o ușă lăturalnică se deschise și chenarul ei se umplu cu înfățișarea neagră, păroasă și zburlită a unui călugăr nalt și plin de pântece... — Blagoslovește, părinte Varsanufie, auzii pe tovarășul meu zicând. — Domnul! răspunse călugărul cu glas răgușit și gros; și, de sub niște sprâncene puternic zburlite și colțuroase, aruncă repede spre mine și peziș o coadă de ochi întunecată. Privii lung și mirat pe acest călugăr care, nitam-nisam, se uita chiorâș la mine, și care, de altmintrelea, își îndreptățea pe deplin numele-i tot așa de zburlit ca și dânsul, nume ce aducea mai degrabă a un strănutat
Vasile Alecsandri - Mihu copilul
... Chinga nu mă frânge, Dar ce mă apasă Și-n drum nu mă lasă, Că s-ațin pe-aici Patruzeci și cinci, Cincizeci fără cinci De haiduci levinți [5] Duși de la părinți De când erau mici La codru-n potici. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc La valea adâncă, La muchie de stâncă, La des păltiniș, Mărunt aluniș; La masă de piatră, În patru crăpată, Cu sârmă legată, Cu slove săpată, Cu slove de carte Cu aur suflate. Iar la masă, șade [6] armonioasă. Gata să te prade Ianuș Ungurean, Vechiul hoțoman, Cu barba zburlită, De rele-nvechită, Până-n brâu lungită, Cu brâu-nvelită. El are, măi frate, Săbii lungi și late, Durdă ghintuită, [7] Inimă-oțelită. Și mai are ... sucește, Sus îl opintește, Jos încă-l izbește Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. Iar ungurii toți, Lui Ianuș nepoți, Stau încremeniți De moarte-ngroziți. Mihu mi-i trezește Ș-astfel le grăiește: ,,Voi, copiilor, Haraminilor! Care s-a afla De va ridica Buzduganul meu Cât este de greu, Durdulița mea Cât este de
Ștefan Octavian Iosif - O viață
... vreun "împușcă-n lună", un tânăr ușuratic Ce scrie cărți cu versuri, — ei și?... ce-mi pasă mie, Că eu doar nu sunt membru de la Academie, Să stărui ca să-i deie vreun premiu, la-mpăcare, Și-apoi câți fac oferte și care mai de care!" Nu, scumpă domnișoară, nu chir Sotir, băietul De care este vorba nu face pe poetul, Și chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime, Vă jur că până astăzi nu le-a citit la nime. E drept că trece strada cu pașii cam nesiguri. Și ochii câteodată îi ard aprinși de friguri, Și e cam tras la față, și pare cam anemic, Și nici nu cred să aibă vreun titlu academic (Căci titlurile astăzi la toți le-astupă gura), E drept că se ocupă chiar cu literatura, Dar... n-are mândre plete și nu-i croit la modă, Și dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă, Nu-s închinate totuși puternicilor zilei, Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili ... cafenele Și are-o sfântă frică de proști și versuri rele. El este, cum s-ar zice, un tânăr oarecare, Copil preacumsecade, cu multă aplecare ...
... o, tu uimit popor! E soare între fete! Ca un sigil ea mi s-a pus Pe inima rănită; Cu văl p-obraz, la spate dus. Atât e de iubită, Ea, cea mai scumpă-ntre femei! Cuvintele-i ca mustul, Ca palmul e statura ei Și trupul ei ca bustul De fildeș în vestmânt safir Din piept până-n călcâie, Tu, Sulamito, deal de mir Și munte de tămâie! Șiragul dinților tăi, des, Ca turmă păscătoare De oi nesterpe, care ies Șirag din scăldătoare! C-un turn de marmur oare nu-i Frumosul gât asemeni? Și țâțele-ți sunt ca doi pui De cerb ce se nasc gemeni! Doi crini sunt buzele și strat De flori îți e obrazul; Și nu sticlesc înviorat Nici apele din iazul Lui Heșbon,ca și ochii tăi, Pe fața ta senină Ei seamănă cu ... dar sunt vulpi! Veniți să prindem fata! De ce așa? Căci m-ai iubit. Vigilii de la poartă Bătutu-te-au și te-au rănit De te-au lăsat mai moartă; Oh, nu ieși-n Ierusalim, Căci ei îți rump vestmântul! Dar ce ne pasă! Ne iubim Chiar ...
Ștefan Octavian Iosif - Icoane din Carpați
... nalță Pulberea departe-n fund. Sună dealul, valea sună, Stă văzduhul să se spargă De tălăngi nenumărate Ce izbesc în bolta largă, Căci coboară de la munte Oile, și curg puhoi, Cu un greu potop de ceață Înainte și-napoi... Un berbec cu coarne-ntoarse, Tacticos și prea cuminte, După gît c-un clopot mare, Merge singur înainte. Pe la margine dulăii ; Urecheatul, la mijloc, Cu desagii grei în spate, Anevoie-și face loc. Iar prin pulberea de aur Tocma-n capul celălalt Crește umbra-ntunecată A ciobanului înalt : Cu căciula într-o parte, El pășește plin de fală, Sara purpurie-i schimbă Zeghea-n mantă triumfală... VI DOINA Se tînguiesc Tălăngi pe căi, Și neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munți ... Al peșterii, de nimeni nepătruns... Și-acolo au și-acum împărăție Bătrînii uriași, Și-adese-n nopțile senine, Cînd liniștea domnește-n bolți, pustie Păn-la urechea noastră vine Un vuiet surd de pași... Astfel îmi povesti sihastrul, Apoi tăcu... O liniște de vrajă se făcu, Și fumul se-nălța albastru, Iar flăcările, aruncînd pe stînci Potopul lor de pară, Închipuiau o horă de fantasme, Și apele, fierbînd clocotitoare, Cu scoborîri și creșteri
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Șuer
... Șuere, că blestemai și soarta pruncului ce n-a sosit încă... Haiducii măsurară pe Șuer c-o trestie în lung și în lat. La câțiva pași, săpară groapa cu cuțitele, scoțând bulgării cu pumnii. După ce-l coborâră în locașul de veșnicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă, în semn de cruce. Semn de viteaz și de creștin. Și cu toții, în jurul mormântului, se rugară în gând, învârtind căciulile în mâinile lor cojite de soare și de ger. Dar în aceste fețe de rășină, dorul și mila se sfărâmă ca de niște lespezi de piatră și trec fără să lase urme. Kira îngenunche; își acoperi fața cu marama udă de lacrimi și sărută mormântul, care începuse a îngheța... La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, în fața unei cruci de iatagane ruginite, stă coliba Șuerenilor, mândră și ridicată de la pământ ca la trei tălpi de grindă. De zăvorul ușii e priponit roibul, și suflă sperios pe nări răsfrânte, și bate cu copita iarba de sub picioare. În colibă mama Kira se dezmiardă între copiii săi: o fată mare ș-un flăcău. Fata e bălaie; flăcăul e oacheș