Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru MOHORÂT
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 51 pentru MOHORÂT.
Ștefan Octavian Iosif - Elegie (Iosif, 2)
Ştefan Octavian Iosif - Elegie (Iosif, 2) Elegie de Ștefan Octavian Iosif În amintirea poetului I. Păun-Pincio O, scump prieten, mă gândesc la tine Și-s ani de când ai fost uitării dat; Nu știu de ce mereu în minte-mi vine Surâsu-ți bun și-atâta de ciudat. Și răsfoind azi răvășita-ți carte, Mă năpădesc, făcându-mă să plâng, Miresme dulci de flori și frunze moarte, Parc-aș străbate într-un veșted crâng. Parc-aș vedea iar toamna ce-ntârzie Pe lunca fermecatului Siret, Și-aud cea de pe urmă poezie Ce mi-o spuneai așa duios și-ncet. Prieten mort, ți-aduci aminte oare De zilele seninei primăveri, Când îndrăgeam un fluture, o floare, Ca doi șăgalnici și naivi truveri? Ori, rătăcind pe lună prin alee, Visam la vreo domniță-ntr-un castel, Balconu-mpodobit cu azalee Și scara de mătase către el? Ți-aduci aminte-acele sfinte zile Când dibuiam întâiul ritm din vers?... Tu te-ai oprit la colțul unei file... Dar eu de-atunci, vai, câtă cale-am mers! Ci de trăiai și tu, era mai bine? Nu ești mai fericit acolo, mort? N-ai fi urcat Calvarul ca și mine, Purtând pe ...
Ștefan Octavian Iosif - Surugiul
Ştefan Octavian Iosif - Surugiul Surugiul de Nikolaus Lenau Traducere de Ștefan Octavian Iosif Vraja dulcei nopți de mai Stăpânea afară, Sus, de-argint pluteau bălai Nori de primăvară. N-auzeai pe lunci și văi Nici un glas să sune, Singură umbla pe căi Raza blondei lune. Molcom fremăta abia Numai vântul serii, Spre a nu trezi cumva Pruncii primăverii. Chiar și tainicul izvor Parcă amuțise, Ca să cruțe-a florilor Parfumate vise. Cornul său la gură-atunci Surugiul pune Și-l făcu prin văi și lunci Vesel să răsune. Și sunau cei patru cai Sprinteni din copite, Ce prin înfloritul rai Ropoteau grăbite. Și părea că trec în zbor Și aleargă toate, Speriind în goana lor Liniștea din sate. Când, prin raiul ce-l zărim Cum străbatem, iată Fără veste-un țintirim Ochilor s-arată. Zidul mohorât stătea Sprijinit de stâncă, Crucifixul sfânt veghea Sus, în jale-adâncă. Surugiul domolind Dintr-o dată trapul, Sus, la crucifix, privind, Trist întoarce capul. — Ierți, măria-ta, de-oprim, Însă n-am ce face: Colo, sus, în țintirim Un tovarăș zace. Și de câte ori mă-ntorn, Mă îneacă plânsul: Nimeni nu suna din corn Mai frumos ...
Alexandru Macedonski - Ospățul lui Pentaur
Alexandru Macedonski - Ospăţul lui Pentaur Ospățul lui Pentaur de Alexandru Macedonski Templul nalt ce e din piatră cu-ngrijire prelucrată În inscripții hieratici răspândite cu belșug Prin al soarelui praf de aur scânteiază și s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug. Pe sfințenia tihnită stâlpi de umbră priveghează, Pe când flăcări parcă urcă din nisipu-n zare-ntins; Uși de bronz întredeschise pe-adâncimi ce-nfricoșează Întunericu-l frământă cu năluci de aur stins. Sfinxi pe socluri de-alabastru așezați pe două rânduri, De la scara care duce pe platforma de porfir, Roși de vânturi, arși de soare, dar senini de orice gânduri, S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir. Dar în sala hipostilă, împrejurul unei mese, Pentaur, poet și preot, stă cu oaspeți numeroși, Cupe de-onix se ridică, daruri scumpe, lui trimese De Ramses și de curtenii cei avuți și generoși. Dintr-o singură fereastră cade-o trâmbă luminoasă, Ce-nfășoară comesenii într-un nimb strălucitor, Fundul templului se pierde sub un strat de umbră groasă, Ce pe zei adăpostește de-orice gând pângăritor. Robi frumoși cu piepturi goale și cu ochi șireți de vulpe Ies fantastic ici și colo din noptosul labirint, Au tunici ...
Alexandru Macedonski - Zi de iarnă
Alexandru Macedonski - Zi de iarnă Zi de iarnă de Alexandru Macedonski Se-nnorează ceru-albastru, Nici o floare, nici un astru, Căci și cer ca și pământ Pus-au vara în mormânt. Toate frunzele-adorate Zboară-n vânt amestecate... Corbi și ciori-nnegresc pe sus... Rândunelele s-au dus. Fulguiește de ninsoare În pustiile ogoare, Urlă crivățu-n copaci... Vai de oamenii săraci. De la munte pân' la baltă Numai crivăț ce te saltă; Numai cer posomorât Peste câmpul mohorât. Bătătura e pustie De belșug și veselie, Și de-al verii cântec viu Orice suflet e pustiu. Sus la stânele din munte Pe zăpadă își fac punte Lupi prădalnici și mișei... Vai de turmele de miei. Pestetot numai zăpadă, Ce s-adună în grămadă Sau se-mparte-n fel de flori Sub ai vântului fiori. Prin pădurea troienită Nu e cracă nenflorită, Dar în loc de ghiocei Pretutindeni e polei. De prin coșuri iese fumul Ce mereu își trage drumul Sub al iernii cer senin... Vai de cei fără cămin. Prin orașe umblă-n sănii Fel de feluri de jigănii Ce-năuntru nici nu-ncap De samur și de sângeap. Tot prin falnice locașe Își duc frunțile trufașe, Dar ...
Alexei Mateevici - Câteva colinde de Sfântul Crăciun
Alexei Mateevici - Câteva colinde de Sfântul Crăciun (Adunate din norod) Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI I Doi boieri de cei mari, O! Leroi, Doamne [1]! Ca și doi drumari, O! Leroi, Doamne! Vin din Rusalim, Merg spre Vithleem. Dară cine sunt? Îi Iosif cel sfânt Și Maria sfântă, Care așa cuvântă: — Iosif, mi-i greu De acest drum rău. Vină să ne odihnim. Și să ne umbrim. De un plop au dat Și acolo au stat, De s-au răcorit. Plopul că s-o clătinat, Umbra că s-au tras, Soarele i-au ars... Sfânta Maria Mult se supără Și mi-l blestemă, Din gură-mi zicea: — Plop afurisit, Să nu fii rodit, Să crești tot în sus, Umbră nu mi-ai adus! Iară au plecat Și ei mi-au plecat Prin văi și vâlcele, Miriști, păpușoiști. Precista au picat, Căci s-au împiedicat De-o tufă din cale. Ea, oftând cu jale, Din gură-mi zicea Și mi-o blestema: — Tufă-afurisită, Să nu crești în sus, Cine de tine se va-mpiedica, Toți te-or blestema... Iar au mai plecat, Un măr au aflat. Și ei ...
Alexei Mateevici - Fie voia ta!
Alexei Mateevici - Fie voia ta! Fie voia ta! de Alexei Mateevici (Povestire) Se ivea de după dealuri Noaptea-n umbre mohorâte, Scuturând întunecimea Din aripile urâte. Nu-i lumină nicăierea, Numa-ntr-un bordei pustiu Luminează-o luminiță, Ca un suflet de-abia viu. Și într-acel bordei, pe paie, Numa-n petice-nvelită, Zăcea mama celor patru Prunci, cu fața necăjită. Ea se zbate, se frământă, Mila Domnului o cere Și, privindu-și copilașii, Se sfârșește de durere. Și cucernica-i gândire, Din credință izvorâtă, Și-o îndreaptă către ceruri, Către Maica Preacinstită. Și se roagă cu căldură Pân' ce graiul i se curmă. Copilașii plâng de foame, Căci felia cea din urmă Au mâncat-o de-acu ziua, Le-a rămas numai o coaje; Biata mamă le-o-mpărțește Și-i îndeamnă să se roage; Iar ea cade-n pat zdrobită Și de milă, și durere. Și privirea i se stinge Și puterea toată-i piere... Copilașii plini de groază Plâng, se vaietă și zbiară; De-a lor țipete de groază Chiar și moartea se-nfioară. Toți o strigă și-o sărută Și-o dezmiardă fiecare: ,,Mamă, mamă, scumpă mamă, Vom fi buni, ...
George Topîrceanu - Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece
George Topîrceanu - Şt. O. Iosif: Patriarhale şi cântece Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece de George Topîrceanu Despre Iosif s-a spus la început că face parte din școala lui Coșbuc . Și de atunci așa a rămas. El a fost definitiv categorisit în conștiința publicului, după critica grăbită de atunci, sub această etichetă sumară și precisă. Ceea ce părea că justifică această apropiere a fost faptul că amândoi poeții aduceau în opera lor subiecte și atmosferă de la țară, și anume din Ardeal, iar Iosif venea în urma lui Coșbuc cu câțiva ani. Dar tot așa s-ar putea spune, de pildă, că păunul seamănă cu vulpea fiindcă amândoi au coadă lungă. În afară de valoarea lor prea inegală, cei doi poeți sunt profund deosebiți: prin temperamentul lor poetic, prin atitudinea în fața vieții, prin subiecte și natura inspirațiilor ca și prin însăși realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspirații. Coșbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv și aproape deloc sugestiv și liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv. Despre Coșbuc, cu clasicismul lui cronologicește exotic, s-a ...
George Topîrceanu - Balada munților
George Topîrceanu - Balada munţilor Balada munților de George Topîrceanu I S-au ivit pe rând în soare, Jos, la capătul potecii, Turma albă de mioare, Noatinele și berbecii. Sunet de tălăngi se-ngână. Sub poiana din Fruntarii, Zăbovește-n deal la stână Baciul Toma cu măgarii. El se pleacă din cărare Și tot leagă și dezleagă, Cumpănește pe samare O gospodărie-ntreagă: Maldăr de tărhaturi grele Cu desagi, căldări și pături, Că de-abia pot sta sub ele Doi măgari voinici alături. Gata!... Baciul stă pe gânduri, Peste frunte mâna-și duce. Se ridică-n două rânduri Și domol își face cruce. Apoi cată lung spre creste Și spre țarcurile goale... Și convoiul, fără veste, A pornit încet la vale. Cerul și-a schimbat veșmântul. Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vântul Ca un foșnet lung de apă. Adâncit în gânduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte... După el, călcând cu teamă, Merg tăcuții lui prieteni Prin sălbatice pripoare, Pe sub poale verzi de cetini, Pe potecă fără soare, Ori străbat în pas alene Luminișuri fără flori, Singuratice poiene Cu mesteceni visători... ...
George Topîrceanu - L. Rebreanu: Golanii
George Topîrceanu - L. Rebreanu: Golanii L. Rebreanu: Golanii de George Topîrceanu Subiectele schițelor dlui Rebreanu sunt simple și originale. În prima bucată a volumului ( Golanii ), asistăm la zbuciumul unui „întreținutâ€� care și-a făcut o carieră din josnicia lui și care, ajungând în pragul bătrâneții, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrănește. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, țesută din gelozie, tristeță sfâșietoare și spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viața pe care o duce și „concepțiaâ€� lui asupra acestei vieți. Căci tipul filozofează pe alocurea. Cu această schiță (ca și cu alta, Culcușul ) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noștri. Întreținuții aceștia, de speța cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala și aproape întotdeauna și cu legile societății. Pentru ei lumea e împărțită în „șmecheriâ€� și „fraieriâ€�. Șmecherii sunt acei care au înțeles rostul acestei vieți (!), au înțeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieții. Iar „fraieriiâ€� sunt proștii de oameni cinstiți, care ...
George Topîrceanu - Otilia Cazimir: Ariciul
George Topîrceanu - Otilia Cazimir: Ariciul Otilia Cazimir: Ariciul de George Topîrceanu Aseară, prin grădina amorțită, Din tufe de pelin cu frunze mici A apărut în taină un arici, — O mică vietate ghemuită. Copiii l-au zărit de pe cerdac Cum se mișca domol pe sub gutui, Și toți au alergat în jurul lui. Iar el a-ncremenit pe loc, posac, Cum îl prinsese vremea pe cărare, — Ca o perniță sferică în care O fată rea, ca să se joace, A-nfipt o sumedenie de ace. Băteau copiii din vătrai și clește, Dar el tăcea, săracul, ca un pește, Și doar fiori de groază, când și când, Treceau pe trupușorul lui plăpând... Am alungat copiii să se culce Și-n înserarea limpede și dulce Ce se lăsa din cer încetinel, Am stat acolo, singură cu el. Și mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum A fost făptura-i la-nceput de lume? Din care veacuri înecate-n fum Porni el oare, ca un scai, la drum, Să se oprească-n dreptul meu anume? Ce vânt vrăjmaș și mohorât Ca pe-un măcieș pitic l-a scuturat, De- ...
Mateiu Caragiale - Cronicarul Cronicarul de Mateiu Caragiale Cu ușa zăvorâtă, în dosnica chilie În care raza zilei se cerne tainic, lin, Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin, Bătrânul amintirea își deapănă și-o scrie. An după an înșiră, domnie cu domnie, Rănit de soartă însă, de părtinire plin, El pana-nverșunată își moaie în venin, Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie Acel veac de restriște cu sângerânde zări. Iar pe asupritorii batjocoritei țări, Amarnic îi hulește în măiestrite rânduri Și-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când Răsare printre umbre domnița cu chip blând, Mișcat închide cartea și cade trist pe