|
|
||
|
Cuvântul ÎNCHIPUITĂ nu a fost găsit. Au fost afișate formele bază: ÎNCHIPUIT,ÎNCHIPUI Forme cu și fără diacritice ale cuvântului ÎNCHIPUITĂ: ÎNCHIPUITA.
ÎNCHIPUITĂ - Definiția din dicționarTraducere: engleză Notă: Puteţi căuta fiecare cuvânt din cadrul definiţiei printr-un simplu click pe cuvântul dorit. ÎNCHIPUÍT, -Ă, închipuiți, -te, adj. 1. Care este produs sau construit de imaginație; imaginar, imaginat, fictiv. ** Care nu există în realitate, care are numai aparența a ceva real; fals. 2. (Adesea substantivat) Care are păreri exagerat de bune despre sine; încrezut, înfumurat. - V. închipui.Sursa : DEX '98 Închipuit ≠ adevăratSursa : antonime ÎNCHIPUÍT adj. v. fudul, grandoman, infa-tuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos.Sursa : sinonime ÎNCHIPUÍT adj. 1. v. imaginar. 2. v. nerealizabil. 3. v. bănuit.Sursa : sinonime ÎNCHIPUÍ//T \~tă (\~ți, \~te) 1) v. A ÎNCHIPUI. 2) Care crede prea multe despre sine; îngâmfat; înfumurat. /v. a închipuiSursa : NODEX ÎNCHIPUÍ, închípui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu pronumele în dativ) A-și face o părere sau o imagine despre cineva sau ceva; a-și imagina. ** Refl. A se imagina pe sine însuși într-o situație sau împrejurare. 2. A plăsmui cu mintea, cu fantezia; a imagina. 3. A reprezenta, a simboliza; a forma. 4. (Pop.) A face, a întocmi, a înjgheba. - În + chip + suf. -ui.Sursa : DEX '98 ÎNCHIPUÍ vb. 1. v. imagina. 2. v. aștepta. 3. v. părea. 4. v. concepe. 5. v. bănui. 6. v. considera. 7. v. înfățișa. 8. v. înfățișa. 9. v. înjgheba.Sursa : sinonime ÎNCHIPUÍ vb. v. aduce, afla, apropia, asemăna, asemui, concepe, crea, descoperi, elabora, face, găsi, gândi, imagina, imita, incarna, inventa, întruchipa, întrupa, metamorfoza, mima, modifica, născoci, plănui, plăsmui, preface, preschimba, proiecta, realiza, reproduce, schimba, scorni, semăna, transforma.Sursa : sinonime închipuí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. închípui, 3 sg. și pl. închípuie, imperf. 3 sg. închipuiá; ger. închipuíndSursa : ortografic A ÎNCHIPUÍ închípui tranz. 1) A face în grabă din materiale aflate la îndemână; a înjgheba; a înfiripa; a sclipui; a improviza. \~ o colibă. 2) A aminti prin forma sa, înlocuind. Masa din colț închipuia tribuna. 3) (construit cu un pronume în dativ) A-și reprezenta în gând; a-și înfățișa; a-și imagina. A-și \~ viitoarea călătorie. /în + chip + suf. \~uiSursa : NODEX Copyright © 2004-2020 DEX online. Copierea definițiilor este permisă sublicență GPL , cu condiția păstrării acestei note. Rezultate suplimentare
Rezultate din Literatură pentru ÎNCHIPUITĂRezultatele 1 - 4 din aproximativ 4 pentru ÎNCHIPUITĂ. Ion Luca Caragiale - Un incident de senzație Ion Luca Caragiale - Un incident de senzaţie Un incident de senzație de Ion Luca Caragiale Pe la mijlocul veacului trecut, s-a petrecut în Germania un incident de mare senzație — am putea zice un mare scandal bisericesc — despre care găsim, într-o publicație de pe vremuri, niște documente ce, poate, vor interesa pe cititorii noștri... Uneori și scandalurile sunt interesante — chiar cele bisericești. Iată de ce e vorba. În catedrala vestitului oraș Trier, de pe râul Mosel, a fost expusă în anul 1844... „hlamida pe care a purtat-o mântuitorul când l-au dus la Golgota ca să-l răstignească pre el spre îndeplinirea scripturilor și spre a noastră, a nepocăiților, răscumpărare de blestemul păcatului strămoșesc..." Gazeta orașului Metz, în număru-i de la 20 septembre același an, scria următoarele: „Un litograf de la noi a cumpărat de 20.000 franci stofă de mătase, pe care s-o taie în bucăți ca să tipărească pe ele desenul «hlamidei». O singură casă de comerț tot de aici a vândut în aste trei săptămâni 80.000 de medalii cu chipul fecioarei; ... Mihai Eminescu - Umbra mea Umbra mea de Mihai Eminescu Adeseori când stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, când mă uit în ochiul ei cel roș, când deschid câte-o carte bătrână plină de nerozii bătrâne, de credințele unei lumi cu capete îndealtfel ca și a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde și veche și mă uit sub cojocirocul ei, când fâlfâie fantastic, ca și când i-ar fi dor de tavan. Când privesc vis-a-vis de mine, în peretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung și căciula peste ochi, și-mi fixez ochii la ea și cuget... cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înțelege și-mi răspunde tot în gândiri lungi și deșirate la ceea ce-o întrebasem, fără ca să mă mulțumească acele răspunsuri, căci nu vorbesc în gând decât eu cu mine. Eu cu mine . Ciudat! Această despărțire a individualității mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru și lung umbra mea, astfel încât ea, jenată de-atâta căutătură, prindea încet, încet conture pe perete până ce ... George Topîrceanu - Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul George Topîrceanu - Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul de George Topîrceanu Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini. Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente. Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormaliâ€� au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație... Sfinxul își intitulează și dna Hortensia Papadat-Bengescu noua sa carte de feminități. În treacăt fie zis, ceea ce vrea să sugereze acest titlu ușor ostentativ poate fi însă obiect de controversă pentru spiritul vremii în care intrăm. Se pare că omul acestei vremi va întinde, în sfârșit, antagonistei sale de până ieri o mână de împăcare și de ajutor: „Ai fost roabă umilită, ai fost sfinx idolatrizat. Fii de acum înainte om, și vino alături de mine...â€� Idolatrizarea îngrozită a femeii nu se potrivește cu o structură virilă robustă și armonioasă. Pentru un bărbat echilibrat, femeia nu poate fi nici idol, nici enigmă. Să ne înțelegem. Într-un anume sens, orice ... Ion Luca Caragiale - Câteva păreri Ion Luca Caragiale - Câteva păreri Câteva păreri de Ion Luca Caragiale Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne — să lăsăm încolo orice modestie; căci e știut că din discuție răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuției; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuția prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai țâșni adevărul? Așa, de exemplu, multe ilustrațiuni literare au discutat vreo cinci ani cu înaltă căldură asupra întrebărilor: Artă pentru artă? sau artă cu tendență?? Rezultatul aprigei lupte a fost că fiecare dintre polemiști a rămas să împărtăsească până la urmă opinia sa proprie. De ce? Pentru că și atunci s-a vorbit despre toate, despre toate, afară de un singur lucru, care, după părerea mea, ar trebui și el pomenit măcar în treacăt. Mă rog, câteva întrebări: Au tendență piesele lui Shakespeare? — Desigur, nu. Dar Tacit?... dar Divina Comedie?... Ba bine că ... |
||