Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru TULPINA
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 85 pentru TULPINA.
... statorniceâ€�, adăugă craiul și plecă mai departe. Cum zbura, așa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se așeză pe o tulpină de rozetă. Și cum rămăsese pierdut, răsuflând mireasma îmbătătoare, se gândea: „Nu e floare mai fermecătoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei să mori ...
Emil Gârleanu - Părăsită Părăsită de Emil Gârleanu Lui Ilarie Chendi Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, și ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăștiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subțiri. Venea dimineața în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoțelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ținuse pe urmele ei. Pe rând, clopoțelul a trecut la toți mânjii ei, cei mai frumoși de prin ținuturile acelea. Pe doi dintre dânșii îi ținea minte încă, pe ceilalți îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simțise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată. Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viață, dar își pierduse vederea. Simțea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă și mai întuneric. Ieslea era în față, odinioară o mai zărise, așa ca prin sită, și peste o clipă se șterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii și stete așa ...
Emil Gârleanu - Trandafirul Trandafirul de Emil Gârleanu La o margine de drum înflori un trandafir. Și a fost o minune, căci floarea trandafirului era așa de gingașă, așa de albă, că parcă de la ea se inviorase dimineața ceea de primăvară. Ș-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împrăștia îndată peste întreg cuprinsul câmpiei; fluturii cădeau adormiți, celelalte flori se plecară în fața adevăratei stăpâne, pe când păsările veneau din depărtări adânci, atrase de mireasma, vrăjită, să vadă și ele tulpina măiastră care își desfăcea frumusețea pentru întâia oară pe pământ. Și parcă și lui Dumnezeu îi părea acuma rău că pusese într-o floare așa de minunate însușiri, — daruri pe care nu le împărțise nici în rai. — Lucrul acesta îl șoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânță din fiecare floare ce creștea pe pământ, să o păstreze, Preasfântul, pentru răsad. Până la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeții treceau și rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimțită până atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar dacă aveau câte ceva ...
Ștefan Octavian Iosif - Cîntecul lui Sa%C3%AFdjah
Ştefan Octavian Iosif - Cîntecul lui Sa%C3%AFdjah Cîntecul lui SaĂ¯djah de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Sămănătorul , 27 iunie 1904 După Multatuli Eu nu știu unde am să mor. Văzui marea cea mare la țărmul mării, Cînd tatăl meu m-a dus acolo Să facem sare. De voi muri pe mare Și de m-or azvîrli în apa-adînvă, Veni-vor chiții lacomi, Vor înota în preajmă-mi și vor întreba: Care din ei să-nghită leșul Ce cade către fund? Eu nu voi auzi. Eu nu știu unde am să mor. Văzui arzînd căsuța lui Pa'ansu, — El însuși puse foc. Și-a fost ieșit din minți. De voi muri în flăcări, Cădea-vor bîrne-aprinse Pe leșul meu, Și-afară vor fi țipete grozave De oameni cari aruncă apă Ca să omoare focul. Eu nu voi auzi. Eu nu știu unde am să mor. Văzui căzînd pe micul Si-unah din pom, — El culegea un rod al pomului Să-l ducă maicei sale. De voi cădea din mărul cel înalt, Zăcea-voi mort lîngă tulpina lui, Ca Si-unah, Dar mama nu va plînge, ea e moartă, Ci alții ...
Ștefan Octavian Iosif - Vedenia
... verde. La mijloc, subt un vechi stejar, Dau de frumoasa fată iar ; Și cum o văd, mă ia fiorul : Ea mînuia acum toporul ! Cioplea-n tulpină și-avînta Toporu-n aer, și cînta : — Topor micuț, topor zglobiu, Dă-i zor, să facem un sicriu ! Spre dînsa pașii-mi abătui Și ...
Ștefan Petică - Nopțile de legende
Ştefan Petică - Nopţile de legende Nopțile de legende de Ștefan Petică 1900 Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă! Ce trist vă port în suflet în ceas de singuratecă rătăcire, când visul cade spre amurgurile tragice în cari se cufundară iubirile mele ca un tezaur în mare, un tezaur misterios în marea adâncă! Gândul meu se duce mereu către misterele trecute și în zadar florile fragede de astăzi îmi surâd; ele par că tremură sub un vânt de doliu și parfumul lor e trist ca un cântec ce moare în depărtare. Mi-amintesc de serile fabuloase și de pădurile întunecate unde nu mă aștepta decât straniul glas al cornurilor de vânătoare și visez nopțile fermecate când ironia nu insulta inima mea castă și când dormeam sub bolta ramurilor lungi unde nu-și lăsareră tristețea decât duioasele raze de lună. Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă! Oh, aș vrea să fug către mările lucitoare, către grădinile îmbălsămate și către pădurile de legende. Să plec cu roze albe în mână și să las din ochi naivi să cadă surâsuri clare ca niște petale fragede din degete de fecioară, petale curate împrăștiate pe drumuri luminoase. Să nu turbure nimeni ...
Alexandru Macedonski - Filozofia morții
Alexandru Macedonski - Filozofia morţii Filozofia morții de Alexandru Macedonski Toast purtat la un banchet Eu nu voi zice Morții c-o voce nențeleaptă ,,Din mersul tău o clipă mai stai și mă așteaptă!" Să-mi dau a mea suflare, oricând, sunt pregătit! În ea e libertatea, și-n viață, e robia... Cu brațele deschise ne-așteaptă Vecinicia... Reintri iar în sânul din care ai ieșit! Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie; Privirea sa e lină ca bolta albăstrie. În ea se oglindește întregul Nenceput! Pe granița lumească e-o poartă triumfală, Și flacăra din preajma-i de patime ne spală, Iar sufletele noastre le curăță de lut! De s-află vreun spirit lipsit de-a ei credință! Atunci e demn de viață și demn de suferință! A nu mai fi-nsemnează a nu mai suferi! Pe legea mea! Mi-e silă să dorm, să beau și iară Să-ncep același lucru din zi și până-n seară, Să pot trăi, nu însă, să pot a și muri! Dar ce e după moarte?... Mai este altă viață Când sângele s-oprește de frigul ce-l îngheață?... Un ...
Bogdan Petriceicu Hasdeu - Lilica
... Plăpând la sânul meu, Și-l port în brațe, și-mi zâmbește, Și-l strâng, și-l pup mereu; Îmi pare-atunci că-s o tulpină Ce-abia mai sta pe rădăcină, Tot sughițând după lumină D-atâtea ierne-n șir, Și iată că-ntr-o zi cu soare, Sosind o ...
Costache Negri - Doină (Negri)
... n-are Și mi-i traiul tot în jele... Vîntul fioros cînd bate Spulberă-n străinătate Frunzele veșted picate, Departe de-a lor tulpină, Unde-i moartea mai streină, Și pier prin lume-aruncate. Așa vîntul de urgie Aspru suflă-n sărăcie, Și romînu-n iobăgie Are, pe-ntinsul ...
Dimitrie Bolintineanu - Șir'te mărgărite
... Aducând doi arăpei, I-au ascuns în patul ei. Iar pe-acei frumoși feciori, Drăgălași ca două flori, Îi îngroapă prin grădină, Ling-o veștedă tulpină. Din copiii bălăiori Răsărit-au brădiori Dar când stelele voioase, Flori din aer auroase, Încunună coama serii, Când sunt dulci și limpezi cerii. Cei doi ...
Emil Gârleanu - În curtea mea În curtea mea de Emil Gârleanu Curtea mea e la țară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curții se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se țese, de cu primăvară până-n toamnă, tulpina de rochița-rândunicii . Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrâni, fuse uriașe pe care se deapână vântul; pe vârfurile lor țin acoperământul, — cerul. Tufe de pomușoară și de agrișe dau, înăuntrul curții, adăpost păsărilor mele. Căci am păsări multe și felurite. De ici, din portița încununată cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul ? Răsare soarele. Cocoșul acela negru e ceasornicul curții mele. Iată-l pe culme, țanțoș, cu pintenii arcuiți, cu platoșa penelor oțelii, gata ca de luptă. Parcă vrea să-și arate bărbăția cârdului celuia de claponi din fața lui, — găini care nu se ouă, ale căror pene lungi și moi îi prefac într-un fel de sălcii plângătoare printre păsări. A, uite-o, harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip de iute ...