Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru VULCAN
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 39 pentru VULCAN.
... n-a slujit, Și e bună de-aninat De un gât de vinovat Și-n Siret de cufundat." Turcii toți evet ziceau. [7] Pe Vulcan iute-l duceau Și de piatră mi-l legau Și-n Siret îl aruncau. Apele se deschideau Și pe loc se închideau Cum se-nchide ... mormânt Gura negrului pământ. Apoi turcii purcedeau, La Galați ei se duceau, Lăsând îndărătul lor Pe luciul apelor Vălurele ușurele Și vârteje-n cercurele. Iar Vulcan se cufunda Până ce de fund el da. Când în fund el ce făcea? Brâul cu dinții-l rodea. Mână dreaptă-și desfăcea, Din picioare ... răspunde-un glas de fată: ,,Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine." Copilița sprintenică Sărea într-o luntricică Și cu mâinile vâslea, Pe Vulcan de mi-l scăpa, Iar Vulcan o săruta Și cu drag îi cuvânta: ,,Fire-ai, dragă, fericită! Că tu ești a mea ursită, [8] Ca lumina de iubită. Mergi ... încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez și eu, Și să-ți spun adevărat Dac-ai fost tu înșelat." Grecul beat paloșu-i da, Iar Vulcan ...
Constantin Negruzzi - Disțărare șlicului
... nas. Minerva și Prozerpina, Seres și fiica Latonii, Criticând câtu-i de mare cocu, corsetu Iunonii, Mai încolo șidea Febus, țâind caii dishamați, Și Mars, Vulcan și Venera pe lângă el adunați. Iar vicleanu Cupidon lângă Imeneu era Și da sfârle piste nas, câte putea rădica. Îi da tifle, îi făcea ... să zic, Spre pedeapsă să-mi dea voi și cela picior să-i stric. Toți au râs d-această vorbă, și Venus râdĂ© mai tare, Vulcan, deși are flegmă, dar l-a fost scos din răbdare. "Bătăușule, îi zice, fimei fără de minte, De gură sunteți prea bune și ... vă aduceți aminte Că ne-au ferecat în lanțuri întocmai cum să cuvine Unor dumnezei ca voi, făr de cuget și rușine." Mars s-aprinde, Vulcan strigă, Venus țipă cât ce poate, Că bărbat-o ocărăști și că e vrednic de moarte. Gâlceava era să înceapă, când iat-un lung țistuit ... arunce în Ocheanu cel lat. Pomenire lui să pei". "Eu îl primesc nenecat, Zice bătrânul Neptun, din el un caic mi-oi face." "Ai caice", Vulcan strigă, "mai bine adă-l încoace, Căci am de foi trebuință, din el niște foi prea bune", Iară Mars, îi taie vorba, nu-l lasă ...
... înzestrat de Hera, aprinde ici o pădure ca să-și lumineze drumurile înnoptate, întinde un covor de jăratec peste o miriște, urcă greoi povîrnișul vreunui vulcan și, scormonind în cenușile reci, suflă cu grijă în cel din urmă tăciune ce stă gata să se stingă, întîrzie în cine știe ce iesle ...
... râzândă, dulce, lină, Săltând în bucurii... Curând! Dați în genunche! Uitați! O! piară slava! Blăstemele s-azvârlă, precum s-azvârlă lava Ce-o varsă un vulcan
Cincinat Pavelescu - E-așa de tristă așteptarea
Cincinat Pavelescu - E-aşa de tristă aşteptarea E-așa de tristă așteptarea de Cincinat Pavelescu E-așa de tristă așteptarea când știi c-aștepți zadarnic! Și-așa de tristă e speranța când știi că n-ai la ce spera... Și-așa de jalnică-i chemarea când știi că nu te poate-aude... Și-așa de grea e resemnarea Și-așa e chinul de amarnic, Când tot aștepți, aștepți zadarnic Și știi că n-ai ce aștepta... Încât de s-ar găsi cuvinte Să-exprimi a tale simțăminte, Să poți așterne pe hârtie Și suferință, Și durere, Și lacrimile ce-n tăcere Le verși amar Dar în zadar, În așteptarea celui care Nu vrea să vie, Nici să scrie Și nici să știe Că tot aștepți, aștepți zadarnic ca să vie... De s-ar găsi cuvinte, zic, Să poți așterne pe hârtie Această mare tragedie Ce-unor-ar pare un nimic, Atuncea s-ar mișca și munții, Și stâncile s-ar sfărâma; Și stelele din cer s-ar rupe, Și-oceanele ar îngheța, Și norii s-ar preface-n lacrimi, Și toți vulcanii ar erupe, Și lava lor ar arunca Pe inimile reci ca gheața, Pe sufletele împietrite ...
Cincinat Pavelescu - Poetul (Pavelescu, 2)
Cincinat Pavelescu - Poetul (Pavelescu, 2) Poetul de Cincinat Pavelescu Vezuviul în marea albastră își răsfrânge Și casca lui de aur și pana ei de fum; Iar lava când din beznă spre vârf își face drum, Cu negru-mpestrițează văpăile-i de sânge. Poetul e asemeni vulcanului stingher: În preajma lui mulțimea naivă se îmbată, Trăiește, țipă, cântă și-ntreabă-apoi mirată La ce slujește lumii sterilul său crater? El, calm și mândru, fruntea spre ceruri și-o ridică, Simțind că poartă-n coaste o rană sângerând De-a cărei adâncime și cerului i-e frică. Apoi zbucnind de-odată în viforul de șoapte Și spintecându-și sânul cu bulgării arzând, Aprinde marea-ntreagă cu soarele-i de
Constantin Negruzzi - Dervișul
... ești dat Pentru ca să poți întră în rai." Aii avea lângă dânsul o sabie, un iatagan, Trei pistoale, o carabină ce tuna ca un vulcan, C-a face zvon toți gândea: Dar el, după o gândire, către derviș s-a zâmbit, Și să-l îmbrace cu ...
... un simplu cutremur le-a dat jos peste noapte, asemenea unui șubred joc de cărți clădite de un copil, ori năvala cenușei unui vulcan le-a năpădit, surprinzîndu-le în plină activitate. Pe altele, valurile le-au înghițit pe totdeauna și numai în legendele și baladele vechi ...
Dimitrie Anghel - Dușmanul mașinismului
... și două covălii, în care foalele nu mai aveau niciodată astîmpăr, și flacăra roșie a focului ardea fără încetare ca în grota lui Vulcan lucrau de dimineață și pînă seara pentru repararea și întreținerea acestor monștri. O ceartă neîncetată de ciocane căzute zgomotos pe nicovală umplea aerul. Ferăstraele scîrțîiau ...
Dimitrie Anghel - Omul din lună
Dimitrie Anghel - Omul din lună Omul din lună de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul , 15 iulie 1907 Privesc o semuire de om în discul lunii, Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul, Un râs amar și straniu ce-l au numai nebunii, Și morții, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul. E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască, Dar după ironia acestei măști s-ascunde Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărățească; Și totuși chipul ăsta îl știu de nu știu unde... L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii Și-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere Și tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere. L-am mai văzut desigur, și-l știu, - dar tu, iubită, Ce te-ai desprins să judeci cuminții și nebunii, Când stai privind pe geamuri cu fața liniștită Cunoști tu cine-i omul ce râde-n discul lunii? Sămănătorul, 15 iulie 1907 Din volumul â€
Dimitrie Anghel - Statuia lui Cuza-Vodă
Dimitrie Anghel - Statuia lui Cuza-Vodă Statuia lui Cuza-Vodă de Dimitrie Anghel Publicată în 1907 , I, 39, 18 oct. 1910, p. 791—792. În munții Apeninilor , în masivele de piatră pe care cataclismele străvechi ori nervozitățile epidermice ale coajei noastre terestre zbuciumate de vulcani le-a ridicat și îngrămădit sub bolta cerului veșnic senin al Italiei, dormea de veacuri și un bloc de marmură albă. Dormea acolo piatra aceea îngrămădită între stînci și în somnul ei milenar nici nu visa că odată va fi obiectul atîtor discordii și dispute. Nu știa biata piatră, și cum ar fi putut să bănuiască, că în sînul ei marmorean doarme o formă predestinată, o formă a cărei contururi precise trebuia să poarte pe occiput o coroană. Nu știa că odată se va rostogoli din munte într-un nour de praf, tîrînd după ea o avalanșă de pietriș și nisip, și că va descătușa un rîu negru de cerneală care va curge nepotolit și tulbur. Dar dălți și ciocane au bătut în ea cu vrednicie ; așchii mari și luminoase au sărit din trupul ei, și cel ce sta de veacuri condamnat în alba-i închisoare a reintrat ...