POARCĂ - Definiția din dicționar

Notă: Puteţi căuta fiecare cuvânt din cadrul definiţiei printr-un simplu click pe cuvântul dorit.

POÁRCĂ, poarce, s.f. 1. (Pop.) Scroafă. 2. Joc de copii, la care unul dintre jucători, numit porcar, împinge cu un băț spre o groapă o minge, o bilă etc., în timp ce ceilalți jucători încearcă să -i oprească trecerea; p. ext. minge, bilă etc. cu care se joacă * Expr. A bate poarca = a juca jocul descris mai sus. - Lat. porca.

Sursa : DEX '98

POÁRCĂ s. v. purcea, scroafă.

Sursa : sinonime

poárcă s. f., g.-d. art. poárcei; (scroafe) pl. poárce

Sursa : ortografic

POÁR//CĂ \~ce f. 1) pop. Femelă a porcului (sau a mistrețului); scroafă. 2) la sing. Joc de copii la care participă mai mulți jucători așezați în cerc, dintre care unul, numit porcar, se străduiește să împingă cu bățul un obiect (os, ciot, minge etc.) într -o gropiță, numită goger, iar ceilalți se străduiesc să -l împiedice. A se juca de -a \~ca. 3) Obiect care se foloseşte la acest joc. /<lat. porca

Sursa : NODEX

poárcă^2, poárce, s.f. (reg.) pălărie sau căciulă uzată.

Sursa : arhaisme

Copierea definițiilor este permisă sublicență GPL , cu condiția păstrării acestei note.

Rezultate suplimentare

Rezultate din Literatură pentru POARCĂ

Rezultatele 1 - 3 din aproximativ 3 pentru POARCĂ.

Mihai Eminescu - Scrisori din Cordun

Mihai Eminescu - Scrisori din Cordun Scrisori din Cordun de Mihai Eminescu Sună pietricică-n vale, Cine-a pus țara la cale Și acum la bătrânețe S-a întins pe criticale? Ți-am citit cu indulgență Și cu-amor eu criticaua, O hazlie-impertinență, Bat-o poarca, mânce-o caua. Zice Darwin după tine Cum că omul e-o maimuță Â Simt humorul de gorile Când dezmiard-o pisicuță. Pisicuță criticoasă, Ce îți speli curata labă Și-ți întorci dulce mustața, Fii de treabă, fii de treabă! Nu se scuipă-așa în oameni, Nu se mâncă astfel linte. Fă politică, iubito, Fii cuminte, fii cuminte! Acolo vei putea spune Tot ce vrei Â căci ș-așa nime Nici te-aude, nici te crede, O sublime, o sublime. Nu se trec la noi potcoave De la iepe demult moarte Â Pune-te de-nvață, dragă: Nu știi carte, nu știi

Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Susana

Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Susana Susana de Barbu Ștefănescu-Delavrancea În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pânză smălțuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roșu, galben și albastru pe deasupra câmpiei dintre "casele pustii" și gropile de nisip. Soarele e zăpușitor. Lumina te orbește. Aerul joacă, fierbe, și nici un pic de adiere nu potolește arsura. În mijlocul viei, doi castani bătrâni și stufoși stau neclintiți, rupând albastrul cerului și întinzând pe verdeață umbrele lor împreunate, ca două poloage rotocolite. La rădăcina lor se odihnesc grânarii la Sân-Petru și Sânt-Ilie. De la amiezi, rogojinile și velințele sunt așternute. Perne de paie se pun căpătâie. Botele cu apă proaspătă, clondirele cu vin scufundate în doniți, puișoarele noi cu miros de brad, câteva castroane cu fiertură, lingurile de lemn și ștergarele vărgate la căpătâie sunt rânduite cu îngrijire și înconjurate cu foi de pelin ca să le dea un miros sănătos și răcoritor. S-au așezat pe mâncare și veselie. Toți sunt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, nași, că pe nume curat nu-și zic. E o familie întinsă. Mănâncă din același castron, sorb cu aceeași lingură, rup din aceeași azimă, din aceeași ...

Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Domnul Vucea

Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Domnul Vucea Domnul Vucea de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Auzisem eu de turci, de muscali și de nemții cu coadă; ziua, la miaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu paloșe late, cu sulițe lungi, călări pe cai, sărind gardurile mahalalei, ca și cum ar fi sărit o dâră de bou; îi vedeam robind roate de copii și de muieri, lăsând în urma lor jale și nori groși de pulbere. Dar oricât m-ar fi spăimântat și fericit lumea basmelor ș-a poveștilor, când mi-aduceam aminte că de la S-tă Mărie o să trec la Școala domnească, din coloarea de negru, uitam și de turci, și de muscali, și de nemții cu coadă, și de "țara cocorilor". Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestită școală, ca de un urs împăiat, gata să fug. Mi-era frică și mi-era dragă. Și mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e. Două lucruri aflasem: că e "domnească", iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, și că dascălul e "profesor", trebuind să-i zici "Domnul", iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicuță". De ...

A r c h e u s . r o